"Eu sunt cu tine"
Autor: Octavian Lupu  |  Album: Vindecare prin cuvant  |  Tematica: Mărturii
Resursa adaugata de octavianlupu in 26/03/2010
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
"Eu sunt cu tine"
"Gândurile mi se întorc spre trecut, spre acele vremuri când, copil fiind, stăteam şi mă jucam cu felurite obiecte în faţa unei oglinzi montate deasupra unui fel de noptieră. Era un gen de mobilă specifică acelor timpuri, care cu siguranţă că nu mai este astăzi la modă, dar care era larg răspândită la acea dată.
 
De multe ori mă surprindeam privind în acea oglindă, ce mi se părea deosebit de mare, şi nu mică îmi era surpriza când îmi zăream chipul reflectat de acel obiect tainic pentru mine, neînţelegând exact cum era cu putinţă aşa ceva. Uneori îmi priveam faţa, alteori trupul micuţ, de copil care încă nu învăţase bine să meargă.
 
Într-o zi, pe când distingeam trăsăturile persoanei reflectate în oglindă, am remarcat cât de mici erau dimensiunile ei faţă de lucrurile înconjurătoare. Realitatea la care priveam ridicându-se înaintea mea mi se părea uriaşă, impresionantă, copleşitoare. Fără să vreau, am încercat să mă privesc direct şi mi-am văzut mâinile, care în oglindă păreau foarte mici, însă care la o examinare mai atentă păreau şi mai mici, fragile, incapabile să facă faţă unei lumi formate din lucruri mari şi impersonale.
 
Când mi-am văzut acele degete micuţe şi mâinile ce păreau a fi ceva minuscul faţă de toate celelalte lucruri, când m-am zărit în oglindă, mic şi neajutorat, în faţa unei realităţi uriaşe, o puternică senzaţie de teamă şi de neputinţă a pus stăpânire pe mine şi, involuntar, un gând mi s-a articulat în minte, exprimând echivalentul cuvintelor: „Cum voi rezista eu, o fiinţă atât de mică, de firavă, în faţa unei lumi atât de mari, de înfricoşătoare? Cum aceste mâini mici vor putea să mă apere şi să mă ajute în faţa a tot ce este în jurul meu?
 
Negăsind nici un răspuns, am început să plâng, fiindcă nu vedeam nici o ieşire din impas. Mă aflam într-un univers incapabil să mă înţeleagă, singur, neajutorat, fără putere, simţeam cum mă prăbuşesc interior şi nimeni nu are cum să îmi vină în ajutor.
 
Însă, deodată, pe când lacrimile îmi curgeau pe obraz, un alt gând mi-a străfulgerat orizontul minţii. Era o impresie caldă, luminoasă, o proiecţie a ceva ce venea de dincolo de realitatea vizibilă, dar care în acelaşi timp venea în atingere cu simţurile mele, cu gândirea mea. Ca un fior plăcut, acest gând s-a materializat asemenea unui glas, al cărui timbru aducea cu al unei persoane pline de bunătate, dar şi de putere.
 
Impresia era asemenea unui ecou ce relua ceea ce spunea acel gând, acel glas, iar conţinutul cuvintelor a fost următorul: „Nu te teme! Voi fi alături de tine mereu! Voi fi cu tine până la capăt! Să nu îţi fie teamă!
 
De îndată ce am înţeles aceste cuvinte, norii de întuneric s-au dat la o parte şi un simţământ de linişte a spus stăpânire pe mine. Nu mai îmi era frică de profilul gigantic al universului care mă înconjura. Şi mulţi ani după aceea, trecând prin experienţe crude şi dureroase, acel glas avea să revină, cu impresia de lumină şi putere, spunând de fiecare dată: „Nu te da bătut! Nu renunţa! Ridică-te! Mergi înainte! Sunt alături de tine, cum ţi-am spus de la început, şi voi fi cu tine până la capăt!
 
Astfel, în anii de mai târziu, când, la şcoală, învăţătorii şi profesorii încercau să ne determine să nu credem în vreun fel în Dumnezeu, aceste cuvinte mi-au rămas în suflet şi niciodată nu am putut să devin ateu sau să afirm că Dumnezeu nu ar exista sau că nu ar fi aproape de fiecare dintre noi, în inima noastră."

 
Am inclus această experienţă, fiindcă ne ilustrează într-o manieră explicită cât de dramatică poate fi trăirea unui copil în faţa unei realităţi ce-i depăşeşte capacitatea de înţelegere şi de acţiune asupra ei. Cred că este fundamental să înţelegem că gama de trăiri pe care le experimentăm încă de timpuriu are un domeniu foarte larg de acţiune şi ne influenţează puternic deciziile pe care le vom face mai târziu. Este necesar să fim suficient de conştienţi asupra acestui aspect, pentru a da un răspuns clar la întrebări în genul: „Cum de ai ajuns să crezi în Dumnezeu?” sau, dimpotrivă „De ce nu poţi să crezi în Dumnezeu?” Răspunsul se află oricum întipărit în prima noastră impresie asupra unei realităţi copleşitoare şi în modul în care am răspuns ecoului acelui glas care a încercat mereu să ne spună: „Eu sunt cu tine mereu şi până la capăt!”.
 
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 2342
Opțiuni