Natura credinței care îndreptățește
Autor: William Gurnall  |  Album: Creştinul în armătură completă  |  Tematica: Meditatii
Resursa adaugata de floridinmaracineni in 29/06/2021
    12345678910 0/10 X
Natura credinței care îndreptățește

   Credința care îndreptățește nu este o singură încuviințare a adevărurilor Evangheliei. Iuda cunoștea Scripturile și fără îndoială, încuviința adevărul lor când predica Evanghelia dar el n-a avut nici un dram de credință justificatoare.

   Dar sunt unii din voi care nu cred. Căci Isus știa încă de la început cine erau cei ce nu cred și cine avea să-L vândă. Ioan 6.64

   Chiar și stăpânul lui Iuda, diavolul însuși care presupun că se află suficient de departe de credința justificatoare, încuviințează adevărul Cuvântului. Dacă l-ar nega, s-ar împotrivi propriului cuget. Când L-a ispitit pe Cristos, el nu a vorbit ÎMPOTRIVA SCRIPTURII ci din SFÂNTA SCRIPTURĂ scoțându-și toate săgețile din tolba ei. Și cu altă ocazie el a făcut o mărturisire despre Cristos tot atât de uimitoare ca a lui Petru. Încuviințarea adevărului Cuvântului este doar un act al minții pe care îl pot săvârși chiar și oamenii nelegiuiși și demonii. Dar credința justificatoare se bazează atât pe înțelegere cât și pe voință; prin urmare, ea este numită credința DIN INIMĂ.

   Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Faptele Apostolilor, 8.37

   Ea cuprinde toate puterile sufletului.

   Există un scop dublu în făgăduință care se referă atât la rațiune cât și la voință. Dacă făgăduința este adevărată, ea cere un act de încuviințare din partea rațiunii și dacă este tot atât de bună pe cât de adevărată, ea necesită un act de voință pentru a o îmbrățișa.

   Prin urmare, omul care cunoaște doar cu mintea adevărul făgăduinței, fără să se atașeze de el, nu are o credință mântuitoare. Un astfel de om nu beneficiază de pe urma făgăduinței mai mult decât omul care-și dă seama că mâncarea este hrănitoare dar refuză să mănânce.

   Credința justificatoare singură nu conferă siguranță. Dacă ar fi fost așa, Ioan nu s-ar mai fi văzut nevoit să scrie ACESTE LUCRURI CA SĂ ȘTIȚI CĂ VOI CARE CREDEȚI ÎN NUMELE FIULUI LUI DUMNEZEU AVEȚI VIAȚA VEȘNICĂ (1 Ioan 5.13) Atunci cititorii lui ar putea spune:

   Noi cunoaștem deja acest lucru. Oare nu credința ne ajută să ne numărăm printre cei iertați și mântuiți prin Cristos?

   Dar lucrurile nu stau așa. Dacă credința ar fi reprezentat o siguranță  atunci păcatele unui om ar trebui să fie iertate înainte ca el să creadă, deoarece el trebuie iertat înainte ca el să aibe cunoștință. Lumina trebuie aprinsă înainte ca eu să o pot vedea. Copilul trebuie să se nască înainte ca eu să fiu sigur de nașterea lui. Tot astfel scopul trebuie să existe înaintea faptei. Siguranța nu este credința însăși, ci, mai degrabă, fructul credinței.

   Credința este pentru siguranță ceea ce este rădăcina pentru o floare. În timp, credința însoțită de comuniunea cu Dumnezeu, cunoașterea Cuvântului și experimentarea prieteniei dintre El și suflet poate da naștere siguranței. Și după cum rădăcina există înainte să apară floarea și continuă să crească și după scuturarea petalelor, tot astfel credința justificatoare există înainte de apariția siguranței și continuă să trăiască și după dispariția ei.

   Siguranța se poate asemăna cu floarea-soarelui care se deschide în timpul zilei și se închide noaptea. Dar credința este o plantă care poate crește și la umbră, un har care poate găsi drumul spre cer și în întunericul cel mai gros.

   Chiar dacă UMBLĂ ÎN ÎNTUNERIC, ea totuși se va ÎNCREDE ÎN NUMELE DOMNULUI! (ISAIA 5-. 10)

   

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 364
  • Export PDF: 1
  • Favorită: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni