18 aprilie 2017. În tren. Goneşte pe şine şi am impresia că o se răstoarne. Dar nu, am doar eu nişte impresii ciudate. N-am dormit bine şi mi-s ochii adormiţi. Scrâşneşte odată şi se opreşte brusc, apoi lent, şi mai lent, până începe sa te streseze, apoi se opreşte de tot. Treviso. Mă uit subtil la cei din compartiment, subtil, să nu creadă nu sunt normal. Toţi par trişti, obosiţi, nu văd pe nimeni să zâmbească. E 07:17, poate de asta. Peste şase minute trenul trebuie so ia din loc. Schimb priveliştea. Mă uit pe fereastră. Aceleaşi feţe posomorâte, grăbite în alergarea asta nebună după bani. Paşi repezi, slalomuri, îmbrăţişări. Îmbrăţişări?
A da. Foarte rare. Asta e deosebită. Aşteptând trenul de la platforma 5, stau sprijiniţi de zidul scarii subterane, care are o margina de câţiva metrii. Ea îi stă lipită de piept şi îl strânge cât poate, ascunzându-şi faţa în gaura dintre capul şi umărul lui. El pare îndurerat. Se uită în altă parte şi o sărută pe cap. Probabil îi spune că o să fie bine. Că o sa se gândească la ea mereu. Ea aprobă şi cred că îi spune să o sune foarte des, iar el încuviinţează dând din cap.
Se strâng mult şi se privesc adânc în ochi, ca şi cum s-ar pierde acum unul din ei. Ca şi cum ar fi o despărţire lungă, sau pentru totdeauna. Acum probabil îi spune că o iubeşte şi că trebuie să plece. Că o să vină repede, şi la venire o să îi aducă ceva special. Trenul meu mai are un minut. Începe încet încet să se deplaseze şi ei tot îmbrăţişati sunt. Îi urmaresc cu privirea, îmi lungesc gâtul cu privirea înapoi, şi da, tot aşa sunt...
Mă gândesc mult, privind feţele obosite a celor de lângă mine, şi noi, cei zişi ai lui Hristos, nu suntem aşa. Undeva scrie că degeaba ne îmbrăţişăm noi între noi dacă nu ne iubim şi duşmanii. Şi păgânii fac la fel, deci nu suntem cu mult deasupra lor...
Mai am 6 minute şi ajung. Ceva mă strânge în stomac, ştiind că o să pierd barca care mă duce la lucru... Nu-i bai. Mai am alta peste jumătate de oră. O să caut pe cineva să-l îmbrăţişez...
Fragment din "Douazeci sau zece? "