Noe umblă cu Dumnezeu
Autor: Corneliu Livanu
Album: Turnul rugăciunii
Categorie: Diverse

“Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” (Gen. 6.9b)

M-am gândit mult asupra titlului pe care urma să-l dau celui de-al treilea capitol. La început l-am formulat “Părtăşia zilnică cu Dumnezeu a lui Noe”, dar ulterior m-am gândit că este mai bine să folosesc chiar cuvintele Scripturii care descriu una dintre cele mai remarcabile afirmaţii ale ei: “NOE UMBLĂ CU DUMNEZEU”. Într-o lume complet stricată se găsea un om neprihănit care a căpătat mila Domnului (Gen. 6.8-9). Citind relatarea biblică despre Noe este normal să-ţi pui această întrebare simplă: Ce înseamnă umblarea cu Dumnezeu? Cu toate că Dumnezeu locuieşte în ceruri “în locuri înalte şi în sfinţenie” (Is. 57.15) profetul Isaia ne asigură că El vine să umble “cu omul zdrobit şi smerit” ca să-i învioreze şi să-i îmbărbăteze pe cei ce-L caută din toată inima lor. A umbla cu Dumnezeu înseamnă a fi tot timpul disponibil pentru El, punându-ţi viaţa ta sub controlul puterii Sale astfel încât să nu mai trăieşti în mod egoist, pentru tine însuţi, ci să aştepţi zi de zi comenzile şi poruncile Sale (Gal. 2.20). Când umbli cu cineva prin lume există mai întâi o cunoaştere reciprocă, un scop comun, o anumită învoire. În sensul acesta se întreabă profetul Amos: „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3.3) A umbla cu Dumnezeu în sens misiologic înseamnă a fi solul Său printre cei ce nu-L cunosc pe El astfel încât să poţi îndeplini Marea Însărcinare. Noe este omul care umblă cu Dumnezeu printre oameni şi construieşte, prin credinţă, corabia de salvare a casei sale (Evr. 11.7). Deşi Noe a trăit înainte de Avraam el simbolizează rămăşiţa credincioasă a lui Israel păstrată în viaţă pe tot parcursul Marii Strâmtorări, pentru a trăi apoi pe pământ în timpul Mileniului. El nu s-a izolat într-un turn de fildeş, ci rugăciunea lui a avut la temelie o sfântă temere de Dumnezeu care l-a ajutat să nu stea nepăsător faţă de înştiinţarea Domnului despre „lucrurile care încă nu se vedeau”, respectiv apele potopului. Faptul că Dumnezeu a putut să comunice cu Noe înseamnă că neprihănitul acesta afecta timp important părtăşiei cu Domnul. Putem spune până acum că cel ce umblă cu Dumnezeu este: 1. neprihănit şi fără pată; 2. respectuos şi temător de Dumnezeu; 3. activ în lucrarea Domnului, prin credinţă; 4. om al rugăciunii, în sensul că activitatea sa este o extindere a rugăciunii şi nicidecum o piedică în calea ei. Neprihănirea este mai mult decât a fi curat şi fără pată. Ea este o stare după voia lui Dumnezeu, un raport juridic cu Creatorul nostru prin care El ne recunoaşte ca fii ai Săi, cu drepturi depline, iar noi Îl recunoaştem pe El, prin Isus Cristos, ca Mântuitor şi Domn al vieţii noastre. Aceasta este dreptatea pentru care a murit pe crucea Golgotei Isus Cristos. Dumnezeu ne-a făcut mai întâi neprihăniţi prin Cristos şi apoi am devenit fără pată, şi nu invers. Noe a devenit un om drept nu datorită naşterii sau educaţiei sale, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Astfel schimbă dragostea lui Dumnezeu caracterul oamenilor când aceştia beneficiază, prin pocăinţă şi credinţă, de harul care li se dă pentru o relaţie personală cu Mântuitorul tuturor. Această neprihănire cerească în viaţa de zi cu zi ne schimbă şi relaţiile sociale cu alţi oameni: cu cei din familie, cu rudele şi prietenii noştri, cu vecinii sau colegii de muncă. Ceva foarte important va marca aceste relaţii, şi anume onoarea de a fi slujitorii lui Dumnezeu şi care ne conferă cinste şi integritate, atitudini ale unei conduite în afara oricărui reproş. Nu ne vom lăsa modelaţi de tradiţie sau de standardele comune şi, în general, acceptate conform mentalităţii care spune: Dacă alţii au făcut acest lucru de ce nu l-aş putea face şi eu? Respectul şi temerea de Dumnezeu fac parte integrantă dintr-o relaţie evlavioasă cu Creatorul nostru. Acestea sunt strâns legate de smerenie şi dragoste pentru a completa triunghiul evlaviei în viaţa unui om neprihănit aşa cum a fost patriarhul Noe. Există temere de Dumnezeu în sensul fricii de justa Lui mânie care pedepseşte păcatul omului. Acest sens de frică este incriminat în 1 Ioan 4.10: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme (în acest sens, n. n.) n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” E limpede că apostolul Ioan descrie în textul de mai sus frica de Dumnezeu din pricina vinovăţiei pe care o creiază păcatul în viaţa omului. O astfel de stare este incompatibilă cu dragostea de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu ne-a iertat mai întâi păcatele, eliberându-ne de orice vinovăţie, pentru ca, în urma naşterii din nou şi a botezului cu Duhul Sfânt, să pună în inimile noastre dragostea Sa fără hotare, care nu ţine în primul rând de fapte, ci de roada lăuntrică. Numai în felul acesta temerea de Dumnezeu devine respect sau reverenţă ca parte importantă şi semnificativă a închinării. „Frica Domnului este începutul ştiinţei, dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.” (Prov. 1.7) În cartea lui Iov găsim scris: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea, depărtarea de rău este priceperea.” (Iov 28.28) Lumea lui Noe a falimentat tocmai la acest capitol al fricii şi respectului datorat Creatorului. În Geneza 6.3 Dumnezeu declară că Duhul Său va abandona lupta pentru îndreptarea acelei gene- raţii antediluviene hotărând distrugerea ei prin potop după ce „I-a părut rău Domnului că l-a creat pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”. (Gen. 6.6) Ajungem astfel la cea de a treia calitate a lui Noe: el era un om activ în lucrarea Domnului prin credinţă. Credinţa lui în cuvintele revelaţiei lui Dumnezeu era forţa motrice care l-a pus în mişcare pentru construirea faimoasei corăbii descrisă în Gen. 6.14-16: „Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos). Corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe, şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă 300 de coţi în lungime, 50 de coţi în lăţime şi 30 de coţi în înălţime. Să faci corabiei o fereastră sus, lată de un cot; uşa s-o pui în laturea corabiei şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus.” Dacă evaluăm cotul la 0,5 m dimensiunile corabiei în metri ar fi putut să fie cu aproximaţie: Lungimea = 300 coţi x 0,5 m = 150 m Lăţimea = 50 coţi x 0,5 m = 25 m Înălţimea = 30 coţi x 0,5 m = 15 m, astfel că volumul aproximativ al arcei se ridică la 150x25x15 = 56250 mc. Experţii în industria construcţiilor navale au tras concluzia, în urma cercetărilor lor, că până în ziua de astăzi dimensiunile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Noe au rămas dimensiuni optime pentru orice vapor. Acest lucru este o confirmare a ceea ce a scris ap. Pavel în Rom. 11.33: “O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” Tot ceea ce spune Dumnezeu este perfect chiar dacă ştiinţa seculară pune la îndoială de cele mai multe ori profeţiile Sale. Aşa de pildă, Biblia spune că până la potop n-a plouat deloc pe pământ “ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”. (Gen. 2.6) Dacă Noe ar fi fost un om de ştiinţă sceptic al acelei vremi, ar fi pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu pe baza faptului că, din punct de vedere ştiinţific, n-a fost nici cea mai mică ploaie pe pământ până la declanşarea potopului. Scriitorul epistolei către Evrei ne arată că Noe s-a deosebit radical de restul lumii în care a trăit prin faptul că atunci “când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi fiind plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa.” (Evr. 11.7) Dumnezeu l-a salvat pe Enoh prin faptul că l-a răpit la cer într-o zi deoarece înainte de mutarea lui “primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” (Evr. 11.5c) Salvarea lui Noe şi a casei lui a avut însă şi un alt caracter: prin ea Noe “a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” E adevărat că Noe căpătase harul mântuirii prin alegerea divină, dar era nevoie şi de confirmarea umblării prin fapte de credinţă. Acest lucru important îl clarifică apostolul Iacov, fratele Domnului, când scrie în epistola sa la cap-2, vers. 24: “Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte; şi nu numai prin credinţă.” (Iac. 2.24) Credinţa în viaţa neprihănitului Noe se reflectă în mod remarcabil prin: - ascultarea totală de Dumnezeu; - umblarea în fapte de credinţă ca partener al Domnului; - osândirea lumii de atunci, vinovată de păcatul necredinţei, astăzi unul din atributele Duhului Sfânt. Timp de şapte zile uşa corabiei a stat deschisă. În afară de familia lui Noe toţi oamenii au putut să intre, dar împietrirea inimii lor nu le-a permis acest lucru. Se poate spune că nu Dumnezeu sau Noe le-a adus osânda, ci păcatul necredinţei. Tot astfel cei ce nu cred mesajul Evangheliei, respingându-L pe Isus ca Mântuitor şi Domn, vor fi osândiţi (Marcu 16.16). Apostolul Pavel scrie la 2 Cor. 4.3-4: “Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” În al patrulea rând umblarea lui Noe cu Dumnezeu s-a concretizat în faptul că el era un om al rugăciunii stăruitoare. Nu poţi să umbli cu un prieten pe drum fără să porţi un dialog personal cu el printr-o cunoaştere afectivă şi intelectuală reciprocă. Astfel Noe a putut înţelege raţiunile hotărârii divine şi şi-a putut consacra întreaga viaţă împlinirii voiei lui Dumnezeu, atât pentru el cât şi pentru toată casa lui. E de presupus că toţi membrii familiei sale, soţia, cei trei fii şi soţiile acestora, s-au molipsit de la hărnicia inginerului-constructor Noe, dar nu numai atât, ei l-au ajutat şi pe plan spiritual. Viaţa de rugăciune şi umblare cu Dumnezeu necesită stăruinţă permanentă în neprihănire, biruinţă în încercări şi în clipe de deznădejde, muncă susţinută pentru realizarea scopului final. Deşi Biblia nu insistă asupra acestor amănunte ele se subînţeleg la o analiză atentă de către orice cititor. Dacă este adevărat că 120 de ani ar fi durat construcţia corabiei atunci ce imagine ne putem face despre perseverenţa acestei familii în lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o! În Gen. 7.5 citim: “Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.” Apoi a venit potopul şi apele lui au nimicit “tot ce avea suflare şi duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat.” (Gen. 7.22) Dar Noe şi familia lui se aflau în corabia salvatoare a cărei uşă Însuşi Dumnezeu o închisese şi tot El a păzit-o de furia apelor dezlănţuite ale potopului. După vreo cinci luni de zile Dumnezeu Şi-a adus aminte de servul Său, de familia sa şi de toate vieţuitoarele care erau în corabie (Gen. 8.1). Acest lucru confirmă adevărul că niciodată Dumnezeu nu-l uită pe acela care face voia Sa, atât în viaţa personală cât şi în familie. Ieşind din corabie “Noe a zidit un altar Domnului” şi după ce I-a adus arderi de tot din dobitoacele şi păsările curate, Domnul a primit arderea de tot ca pe “un miros plăcut” (Gen. 8.20-21) Arderea de tot a vieţii şi rugăciunii noastre este întotdeauna plăcută înaintea Domnului. Dumnezeu a fost atât de impresionat de jertfa slujitorului Său Noe încât a zis: “Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui, şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” (Gen. 8.21-22) Şi, într-adevăr, Dumnezeu a conceput un alt mijloc de salvare a celor păcătoşi pe care îl găsim în versetul de aur al Bibliei, Ioan 3.16: - prin cea mai mare dragoste, “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” - abordând cea mai mare nevoie: “lumea…” - prin cea mai mare generozitate: “că a dat…”, în ciuda respingerii - prin cel mai mare dar: “…pe singurul Său Fiu …” - chemându-ne la cea mai mare ofertă: “… ca oricine crede în El…” - păzindu-i pe oameni de cel mai mare pericol: “… să nu piară…” - şi dându-le cea mai mare mântuire: “ … ci să aibă viaţa veşnică.” Noe a mai trăit după potop încă 350 de ani, dar „oricine trăieşte şi crede în Mine”, a zis Domnul Isus, „nu va muri niciodată.” (Ioan 11.26a) Salvarea primită de Noe şi familia lui a fost una pentru viaţa de pe pământ, dar cea oferită de Cristos este pentru eternitate. Iată ce rezultate extraordinare poate avea, în viaţa unui om smerit şi plin de har, umblarea cu Dumnezeu. Cu Noe, după potop, începe o nouă eră în istoria pământului şi a relaţiilor omului cu Creatorul său. Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe şi urmaşii săi şi le-a dat semnul curcubeului care va fi în nor ca o pecete şi ca o asigurare că Atotputernicul nu va mai pedepsi lumea printr-un potop de ape. (Gen. 9.16-17) Legământul lui Dumnezeu cu Noe mai includea şi stabilirea guvernării omeneşti, inclusiv puterea de aplicare a pedepsei capitale. Omul putea adăuga acum carnea la meniul lui vegetarian de până atunci. În ceea ce-i priveşte pe descendenţii lui Noe, Dumnezeu l-a blestemat pe fiul lui Ham, Canaan, să fie slujitorul lui Sem şi Iafet. El i-a dat lui Sem un loc de cinste, despre care ştim că implică includerea lui Mesia în linia sa genealogică. Iafet se va bucura de o mare expansiune şi va locui în corturile lui Sem. Curcubeul, ca ambasador al lui Dumnezeu, semnifică în mod tainic suferinţa sau sfâşierea Luminii, o imagine a durerii inimii Domnului Isus Cristos pe care păcatele întregii lumi L-au răstignit pe cruce. Curcubeul este unitatea celor şapte culori ale luminii descompuse care ne vorbesc toate despre nemărginita dragoste şi îndurare a Creatorului cu rol de Mântuitor, de Părinte iubitor care a dat pentru noi cei păcătoşi tot ce a avut mai scump: pe singurul Lui Fiu. Dumnezeu Tatăl a distrus lumea veche dar El Însuşi a rămas în urmă suferind, drept pentru care El a găsit o altă cale de mântuire prin moartea Fiului Său, pe crucea de pe Golgota, prevăzută încă de la întemeierea lumii conform cu Apoc. 13.8. Urmărind însă firul naraţiunii biblice postdiluviene putem spune că, deşi pământul a fost spălat de apele potopului, totuşi păcatul nu a dispărut cu desăvârşire. Noe a sădit o vie, a făcut vin din strugurii ei şi s-a îmbătat. Apostolul Pavel îi previne pe creştinii efeseni scriindu-le: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh!” (Ef. 5.18) Umplerea cu Duhul Sfânt, care este Duhul rugăciunii, exclude în mod automat posibilitatea folosirii vinului în viaţa noastră. Practica supraconsumului de vin care-l împinge pe om într-o stare de ebrietate nu este compatibilă cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Ca să ne convingem pe deplin de acest lucru să citim Prov. 23.29-34: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat.” Înţeleptul continuă avertizările: „ Nu te uita la vin când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic. Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg.” Este evident din descrierea de mai sus şi din tot ce cunoaştem la nivelul experienţei umane că băutorul de vin în exces nu poate fi un om înţelept şi nici plin de Duhul Sfânt. Cel mai bun antidot împotriva oricărui păcat este umblarea în compania lui Dumnezeu şi nu a lumii, umplerea cu Duhul Sfânt şi cu rugăciuni de laudă la adresa Mielului. Cel mai bun mod de a sărbători şi saluta prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, a casei şi a Bisericii noastre, ne este recomandat de apostolul Pavel în Coloseni 3.16-17: „Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.”

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/195755/noe-umbla-cu-dumnezeu