Iertare -1-
Autor: Johann Cristoph Arnold
Album: Puterea de a ierta
Categorie: Mărturii

   Ca şi păstor în Bruderhof, tatăl meu a fost cunoscut şi respectat pentru abilitatea de a consola şi a consilia. Oriunde a mers, oamenii s-au înghesuit să-i vorbească. Mulţi au mărturisit ceea ce au făcut; alţii au avut nevoie de sfatul unui păstor pur şi simplu de o ureche care să-i asculte. Indiferent de motiv, a fost invidiat şi urât la fel de mult pe cât a fost de lăudat.

   Tata suferea de rinichi în perioada în care m-am născut şi pe măsură ce creşteam aceste probleme de sănătate s-au înrăutăţit. Viaţa în Paraguay era aspră, maladiile erau în floare iar lupta pentru supravieţuire era îngreunată de tensiuni interne ale grupului nostru. Povara responsabilităţilor pastorale ale tatei apăsau asupra lui ca niciodată. La un moment dat, după câteva saptămâni de declin fizic, doctorii i-au spus că mai are cam 40 de ore de trăit... Temându-se de ceea ce era mai rău, tata a convocat membrii bisericii la patul lui unde i-a încurajat prin rugăciune şi statornicie, în mijlocul acelui pustiu, departe de casă... De asemeni, a încredinţat datoriile pastorale în mâna a trei membri unul din ei fiind cumnatul său.

   Tata şi-a revenit în mod miraculos dar spre surprinderea lui conducătorii comunităţii i-au comunicat că zilele lui ca pastor s-au încheiat deoarece doctorul îl declarase prea slab ca să mai poată continua o asemenea muncă solicitantă. Motivul principal era instabilitatea emoţională de care dăduse dovadă în momentele de culme ale bolii când a avut câteva vise ciudate chiar halucinaţii. Tata a cedat şi a început sa lucreze în mica noastră şcoala misionară şi la spital.

   Cu toate că părinţii mei nu şi-au dat seama în acel moment, această întorsătură a lucrurilor nu a fost întâmplătoare. Fusese calculată - iar cuvintele doctorului distorsionate- în încercarea de a-i baricada calea spre chemarea vieţii sale. În realitate, doctorul sugerase doar câteva săptămâni de odihnă suplimentară. Peste câţiva ani, un alt doctor descoperise cauza halucinaţiilor: efectele secundare prin administrarea medicamentelor cu bromuri. Cu toate acestea, noi, copiii, nu am simţit niciodată amărăciune din partea lui.

   Nu a durat prea mult şi în biserica au apărut noi probleme. Părinţii mei, îngrijoraţi de răspândirea unei unde de legalism şi simţind că dragostea Domnului Isus Hristos a fost înlocuită de reguli şi canoane omeneşti, s-au alăturat altor câţiva membri încercând o opoziţie dar, au fost gresit înţeleşi şi acuzaţi de dezbinare, au fost excluşi inclusiv tata care a rămas din nou fără slujbă. Cu toate ca era un grădinar foarte îndemânatic căci studiase horticultura la Zurich, nu şi-a găsit nimic de lucru. Colonistilor germani din Paraguay le era suspect deoarece aceştia simpatizau cu naziştii iar expatriaţii englezi şi americani s etemeau de el pentru simplul motiv ca ear neamţ. În cele din urmă a găsit o poziţie de manager la o fermă într-o colonie de leproşi.

   La începutul anilor '40 nu existau medicamente pentru lepră şi o astfel de muncă era extrem d epericuloasă. Fusese avertizat cu privire la pericolul contaminării şi mai mulţi doctori i-au spus că nu-şi va mai vedea niciodată copiii şi soţia. Agonia sufletească pe care a îndurat-o e greu de descris...

   Nu voi uita niciodată nespusa mea bucurie când tata s-a întors de la colonia de leproşi; legănându-şi umerii în timp ce se grăbea spre casă, eu strigam spre trecători: 'A venit tata! ' Dar majoritatea oamenilor ne întâmpinau cu priviri de gheaţă.

   După mulţi ani s-a aflat şi motivul real al excluderii sale: crezuse că liderii bisericii erau prea represivi, autocraţi, reci la inimi iar când a pledat în faţa lor  pentru mai multă compasiune, înţelegere, aceştia l-au acuzat de emoţionalism.

   Cu toate acestea, tata nu s-a copleşit de amărăciune. Nu odată ne spusese că suferinţele Domnului Hristos au fost în zadar dacă nu suntem gata sa suferim împreună cu EL. De asemeni ne explicase că e cu mult mai bine să ai încredere în alţii şi apoi să fii dezamăgit decât să trăieşti în permanentă teamă şi neîncredere.

   Aveam mai bine de 20 de ani când am auzit pentru prima dată aceste întâmplări de la prietenii tatălui meu. Eu am fost atunci îngrozit...

   Cum aş reacţiona oare eu dacă aş fi dat la o parte de alţi lucrători fără nici o explicaţie?

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/184793/iertare-1