Vindecarea interioară
Autor: Alexandru Draghici
Album: fara album
Categorie: Atenționări și sfaturi

Vindecare interioară

John Sandford

 

Introducere

Acest material explică mecanismele vindecării interioare a unui creștin care este născut din nou și care se află în procesul sfințirii. Autorul,  John Sandford are o experiență de câteva decenii în vindecarea omului lăuntric a unui creștin. El a constatat că mulți lideri creștini, dar și alți frați și surori din trupul lui Hristos sunt doborâți de trecutul lor, de judecăți pe care le-au rostit de-a lungul vieții. Acestea pot afecta într-un mod distrugător viața unui creștin, dar mai ales a celor din jurul său.

Autorul însă explică mecanismele dar și soluțiile ieșirii din închisoarea efectelor condamnărilor rostite de noi de-a lungul vieții. Rezultatele sunt minunate și îndeamnă pe cititor să parcurgă procesul descris de autor în urma unei practici adâncite în decursul deceniilor. Tot ceea ce face autorul, ceea ce explică este solid ancorat și explicat în Scriptură.

Ce este o judecată care provine dintr-o rădăcină a amărăciunii?

De fiecare dată când facem ceva sau judecăm pe cineva în sufletul nostru, aceasta poate fi comparată cu aruncarea unei mingi de un perete. Dacă un fizician știe mărimea și greutatea mingii, precum și distanța până la perete, el poate spune cu exactitate la ce moment de timp și cu ce putere se întoarce mingea înapoi la cel care a aruncat-o. Aceasta este o lege naturală a fizicii. Ea poate fi înțeleasă cu ușurință. Dar Dumnezeu nu a făcut o lege pentru lumea naturală în care trăim ci și pentru cea spirituală, pe care nu o „vedem”, dar căreia îi suntem supuși. Legile lumii spirituale acționează asupra nostră în fiecare clipă. Toate lucrurile sunt guvernate de aceleași legi de bază. Legea din fizică este exprimată în felul următor: „Pentru orice acțiune trebuie să fie o reacție egală și opusă acesteia.” În chimie această lege este exprimată altfel: „Orice ecuație sau formulă chimică trebuie să fie echilibrată.“ În viața morală și spirituală această lege sună după cum urmează: „Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va secera.”  Gal. 6:7.  Și „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.  Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.“ (Matei 7:1-2). Toate lucrurile ajung la o rezolvare și la un act de justiție. Este aceași lege de bază, descrisă într-un mod diferit în funcție de domeniul în care se aplică.

Legea semănatului și culesului din domeniul spiritual, aduce însă o nouă dimensiune. Noi nu semănăm o sămânță și culegem o sămânță înapoi. În împărăția lui Dumnezeu toate lucrurile se multiplică. El dorește multiplicare și creștere în toate lucrurile benefice. Prima poruncă adresată lui Adam și Eva a fost să fie roditori și să se înmulțească. (Geneza 1:28). Cu cât o condamnare continuă să existe fără să fi fost mărturisită și fără să ne fi dezis de ea, cu atât mai multe vor fi roadele negative, amare, pe care le vom culege de pe urma ei. Semănăm doar o scânteie și culegem un incediu al întregii păduri, sau semănăm un vânticel dar culegem un uragan. Când scriptura spune: „cu măsura cu care dai cu aceeași vei primi înapoi“, cred că se referă la același domeniu al vieții și nu la cantitatea sau măsura (altfel Scriptura s-ar contrazice pe ea însăși)

Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu Tatăl constă și în faptul că el ne mișcă mereu și mereu să facem ceva bun. Când el ne dă voie să culegem, atunci ne dă de o sută de ori înapoi, cu toate că ceea ce am făcut a fost din mintea noastră. El trimite servitori pe pământ și în ceruri să ne convingă să nu facem lucruri rele, dar când noi totuși le facem, el mișcă cerurile și pământul ca să ne determine să ne pocăim și să mărturisim, pentru ca el să ne elibereze de tot răul pe care l-am semănat și cules și să îl punem, să îl aruncăm, să-l depozităm pe Fiul Său, Iisus, pe cruce!

Legea culesului și a semănatului este eternă, și ea afost definită și în acțiune înainte ca Adam și Eva să fi fost creați. Înainte de păcatul originar, legea amintită a fost făcută să aducă multiplicarea binelui, a binecuvântărilor, și aceasta o face și în ziua de astăzi. Dar aparția păcatului în viața noastră înseamnă că aceeași lege  duce la distrugere. De aceea, Dumnezeu Tatăl, având un plan clar al Creației și ce este de făcut, a planificat să îl trimită pe Iisus să culeagă răul pe care l-am fi meritat.

Proverbe 13:21 spune: „Nenorocirea îi urmăreşte pe cei păcătoşi, dar cei drepţi sunt răsplătiţi cu fericire“. Legea lui Dumnezeu produce activ sau răsplată sau pedeapsă asupra noastră, așa cum acționează și orice altă lege a naturii.

Sâmânța pe care o semănăm poate fi mică – o mânie, un resentiment față de un membru al familiei, sau a altcuiva din jurul nostru – și este uitată. Cu cât ea rămâne mai  mult timp nedetectată și neglijată, cu atât recolta pe care o vom primi  va fi mai mare. Deci semănăm o minge de ping-pong, mânia, și culegem mai multe mingi de baschet în același timp!

Harul lui Hristos pe Cruce ne eliberează: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră necircumcisă, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu Cristos, când ne-a iertat toate greşelile.  El a şters însemnarea cu tot cu regulile ei, care era împotriva noastră şi ni se opunea, a luat-o şi a pironit-o pe cruce.” Colosen 2:13-14. Nu există har ieftin. Orice păcat cere o soluție, o pocăință, o mărturisire și renunțare la el.

Iertarea nu înseamnă că Dumnezeu și-a schimbat părerea față de păcatul comis sau că și-a schimbat legea. Iisus a spus: „Să nu credeţi că am venit să anulez Legea sau Profeţii! Nu am venit să anulez, ci să împlinesc.“ Matei 5:17.  Cererea legii semănatului și al culesului a fost îndeplinită și plătită în toate durerile pe care trupul lui Iisus, în durerea pe care a simțit-o în sufletul Său și în Spiritul Său pe Cruce!

Cu toate aceasta Crucea nu funcționează automat. Dacă nu ne pocăim și mărturisim păcatul nostru, culegem tot arsenalul de consecințe negative, în ciuda harului care este disponibil în momentul mărturisirii verbale a păcatelor noastre.

În relațiile între oameni, mai ales în acelea dintre soție și soț, se manifestă condamnări ce provin din rădăcini amare, uneori pe parcursul întregii căsnicii. Iată legile care guvernează condamnarea care provine dintr-o condamnare ce provine din rădăcini amare:

1.      Viața va decurge bine pentru noi în orice domeniu al ei în care ne onorăm părinții, și viața noastră nu va decurge favorabil în niciun domeniu în care noi nu îi onorăm, îi cinstim.

2.     Vom primi răni, durere în exact același domeniu al vieții în care noi am judecat pe alții.

3.     Vom culege de fiecare dată ceea ce am semănat.

Aceste legi sunt cheile cele mai importante pe care Dumnezeu le-a revelat fiicelor și fiilor Lui pentru a putea să vindece relații umane.

Judecăți/Condamări și așteptări care provin din rădăcini ale amărăciunii

Cele mai întâlnite comportamente păcătoase cu urmări aferente întâlnite de terapeuții creștini, și care trebuiesc aduse și sacrificate la Cruce, sunt judecăți și așteptări/dorințe care provin din rădăcini amare. Judecățile provenite din amărăciune funcționează după o anumită regulă/lege:  culegem într-adevăr ceea ce semănăm (Gal. 6,7). Scrisoarea către evrei exprimă acest fapt astfel: „fiţi atenţi ca nici unul să nu se întoarcă de la harul lui Dumnezeu, ca nici un lăstar de amărăciune să nu crească şi să provoace durere, iar prin el mulţi să se pângărească!

O așteptare care provine din rădăcini amare este d.p.d.v. psihologic de înțeles. Este vorba de o profeție care se împlinește prin ea însăși: „Aștept, ca viața să decurgă în anumite moduri și în mod normal ea așa funcționează.“ Dacă aceasta este sau nu chiar așa, este în orice caz firesc, că noi să percepem viața prin ochelarii unor așteptări inconștiente. În consecință tratăm oamenii într-un asemenea fel, încât ei împlinesc așteptările pe care ni le dorim, pe care ni le „hrănim”.

Tatăl Lindei nu era aproape deloc acasă. Și totuși când era acolo, nu o băga pe Linda aproape de loc în seamă și nu o lăuda aproape niciodată. Reacția Lindei: ea a hrănit o așteptare născută din amărăciune care consta în convingerea că toți bărbații o vor trata precum tatăl ei. Mai târziu, atunci când bărbații au început să se intereseze de ea, Linda se mira că ea nu era tratată cu aceeași politețe cu care aceeași bărbați tratau alte femei. Complimentele care inițial erau intenționate să fie spuse pentru ea, rămâneau nerostite. Sau, dacă ele erau rostite, atunci într-un mod lipsit de maniere, așa încât ele o jigneau. Bărbații uitau să o sune, deși ei avuseseră această intenție. Cum de erau posibile toate acestea? Pentru că așteptarea născută a Lindei din rădăcini amare îi împiedicau și îi făcea confuzi.

Într-adevăr, noi putem să influențăm felul cum alți oameni se comportă față de noi, prin ceea ce este înlăuntru nostru. De aceea persoane pot fi afectate negativ de amărăciunea noastră. Și nu-i de mirare: culegem recolta care corespunde judecăților noastre făcute asupra altor oameni.

Iată o relatare care pare de necrezut. Ea exemplifică ce putere se ascunde în amărăciunea care provine din judecata pe care o facem asupra unor oameni.

O femeie,  Betty, a venit la mine și mi-a relatat cum ea a fost obligată de tatăl ei să lucreze în gospodăria familiei ca și cum ar fi o persoană străină. Pe-atunci era doar copil. În tot acest timp tatăl ei stătea în casă și se îmbăta. Când Betty se întorcea epuizată de la munca câmpului, tatăl ei o acuza, mai ales în perioada pubertății, că are relații sexuale cu alți bărbați care muncesc pe câmp. Betty a devenit o femeie frumoasă și s-a căsătorit, fără să fie conștientă, că și-a judecat și acuzat tatăl cu multă mânie și amărăciune. Nu mult timp după nuntă soțul ei a devenit șomer. Dar în loc ca el să își caute alt loc de muncă, acesta o obligă pe Betty să își caute ea de lucru, în timp ce el stătea acasă și se îmbăta. Când ea venea acasă, soțul ei o acuza că ar întreține relații sexuale cu bărbații din birou.

Betty a îndurat acest iad câțiva ani dar cândva și-a înșelat într-adevăr soțul. Și imediat după aceea s-a recăsătorit. Șase luni după nuntă bărbatul ei a renunțat locul de muncă. Din nou ea a trebuit să își caute de lucru pentru a putea să întrețină și pe ea și pe soțul ei. Și, aproape de necrezut, acest soț începu și el să se îmbete regulat și să o acuze pe Betty de infidelitate sexuală, de îndată ce sosea acasă. Certurile, vorbele injurioase, implorările ei n-au dus la nimic. Nici o psihoterapie necreștină nu a ajutat-o ci mai degrabă a încurajat-o să își înșele bărbatul, ceea ce ea a și făcut.

Între timp Betty devenise o creștină plină de Duhul Sfânt. Și cu toate că nu își exprimase verbal iertarea față de tatăl ei și cu toate că nu pusese pe Cruce acest comportament născut din amărăciunea produsă de faptul că l-a condamnat pe tatăl ei, Betty credea că mânia ei dispăruse inclusiv consecințele acesteia. Și fiindcă acum era creștină, credea că a devenit mai înțeleaptă. Așa că ea căută cu grijă un nou partener; a găsit un creștin, care pe deasupra mai era și înstărit d.p.d.v. financiar și s-a căsătorit cu el. După un an noul soț o obligă să își caute de lucru. Și ce pare și mai incredibil – și el a început să se îmbete, deși până atunci nu pusese niciodată gura pe alcool – și a rămas și el acasă. Și – ghiciți deja: întotdeauna când Betty sosea acasă de la slujbă, era acuzată de soțul ei ca ar avea relații sexuale la locul de muncă.

Vedeți acum ce putere are judecata ce provine din amărăciune asupra vieții altor oameni? Observați cum poate ea să influențeze, și uneori chiar să controleze viețile altora?

Vă amintiți desigur de pilda sclavului nemilostiv. Acolo Iisus povestește de un sclav, căruia i se iertase o datorie de 10.000 de talanți (aprox. 2,25 miliarde dolari USA in banii de  azi). El însă nu a arătat milostenie față de un datornic fată de el, care îi datora 100 denari (aprox. 60 dolari USA) (Matei 18,23-25). Dacă toate păcatele noastre ne-au fost iertate la Cruce, dar noi continuăm să judecăm pe alții, să nu ne dezicem de aceste judecăți, atunci vom lua asupra noastră toate păcatele înapoi, exact ca în cazul sclavului nemilostiv. Există vreo justificare mai evidentă pentru necesitatea vindecării interioare (a omului lăuntric)?

Vă rog să vă amintiți că nu se schimbă nimic, dacă numai îți recunoști vina, dar nu renunți de la comportementul, fapta, etc. care a constituit păcatul, dacă nu te dezici de ele, dacă nu te schimbi în așa fel încât ele să nu mai aibă loc în viața ta.

Când am fost căutat de Betty, ea era atât de mânioasă pe bărbați, încât a refuzat să vadă motivele problemelor ei, în parte și datorită faptului că nu dorea să recunoască partea ei de responsabilitate. Când a înțeles totuși acest lucru, Betty a refuzat pur și simplu să se pocăiască. Mânia ei pe bărbați a crestut și mai mult. Îi acuza pe bărbații din viața lor că nu ar fi trebuit să bea și nu ar fi trebuit să o acuze pe nedrept. Într-adevăr, acei bărbați nu ar fi trebuit să se comporte așa. Erau și ei responsabili pentru ceea ce se întâmplase. Probleme în căsnicie nu se datorează niciodată 90% doar unui partener, în timp ce celălalt partener ar avea numai o contribuție de 10%. Vina, responsabilitatea, care se află la baza problemelor în căsnicie se împarte 50:50 pe umerii ambilor parteneri ai căsniciei. Dar Betty nu vroia să își vadă cum condamnările și așteptările care s-au născut din amărăciunea ei acționau și influențau bărbații din viața ei. Totul părea că este de partea ei, dar Dumnezeu se uită în sufletele oamenilor, pentru a le arăta adevăratele motive: „De aceea, nu judecaţi nimic înainte de timpul potrivit, înainte să vină Domnul, Care va lumina lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi planurile inimilor. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu” 1. Corinteni 4:5. Betty a trebuit să treacă printr-o judecată a lui Dumnezeu înainte de a vedea pe Duhul Sfânt cum i-a arătat adevăratele motive ale sufletului. Dacă ar fi fost capabilă de pocăință, atunci Domnul ar fi lăudat-o pentru îndelunga-răbdare și pentru credința ei – în ciuda poveștii ei de viață plină de durere. Betty n-a vrut însă să se întoarcă de la acea amărăciune: a părăsit lumea aceasta pe pământ fără să fi experimentat vindecarea interioară.

Sam avea probleme cu persoane cu autoritate. Șeful său se părea că nu vrea să îl promoveze. Și cu toate că Sam se achita de datoriile sale la lucru de cele mai multe ori mai bine decât colegii săi, el avea parte de cea mai multă critică din partea șefului său, când era criticată toată echipa. Sam pierduse deja câteva locuri de muncă și își crease deja o imagine negativă despre angajatori.: „Te storc de vlagă și apoi te dau și afară.”

Și lui Sam i se părea că toți predicatorii numai pentru el ar predica, numai pe el l-ar condamna și l-ar găsi vinovat și n-ar fi găsit nimic bun în ceea ce făcea ca voluntar în biserica din care făcea parte. Și i se părea că și socrul său, ar face remarci critice, defăimătoare la adresa lui și la restul familiei.

După cele prezentate de el, noi cititorii ar trebui să fim capabili să descriem cum s-a comportat tatăl lui Sam față de el, când Sam a fost copil – l-a criticat, a așteptat mult de la el, l-a controlat, a fost incapabil să îl laude.

Dar aceasta nici măcar nu este cea mai importantă parte din problemă. Dacă Sam nu și-ar fi judecat tatăl de copil, atunci trecutul său nu ar fi avut o influență atât de negativă asupra vieții sale din copilărie mai departe. Dar judecățile și așteptările l-au influențat într-o asemenea măsură pe șefii lui, încât aceștia nu-și putea explica, de ce l-au tratat așa de rău.

De exemplu, Sam a aflat ulterior de la un șef de-al lui că acesta s-ar fi apropiat de birou cu următorul gând: „Merg în birou și îi spun lui Sam cât de bine își face treaba.” Tocmai era pe cale să pună în aplicare ceea ce gândise când acesta observă că din motive inexplicabile a început să îl critice pe Sam. După aceea șeful său s-a închis în camera lui și s-a lovit cu mâna de frunte: „De ce am făcut oare asta? Intrasem de fapt cu intenția să îl laud, și tot ceea ce am făcut a fost să îl critic. Ce se întâmpă de fapt cu mine?

Acest fenomen se cheamă poluare spirituală! Sam a fost constrâns să primească acest fel de tratament de la cei din jur câtă vreme el n-a recunoscut ce s-a întâmplat de fapt și nu s-a pocăit și a renunțat la acel păcat. Din fericire el a fost în stare să facă ambele lucruri. Împreună am pus acea mostră de comportament la Cruce și l-am rugat pe Dumnezeu, să îi dea un nou suflet, unul care să fie capabil să primească un tratament potrivit și plin de respect față de el din partea persoanelor cu autoritate.

Ultimul lucru pe care îl mai știu despre Sam este că avea o slujbă de mai mulți ani și că se bucura de o relație bună cu șeful său.

Tatăl lu Josie a murit când ea avea vârsta de 4 ani. Fratele ei cel mai mare i-a devenit ca un tată a murit când ea avea vârsta de 9 ani. Până la vârsta de 12 ani ceilalți frați ai ei s-au căsătorit și au părăsit casa părintească. Sufletele copiilor nu sunt așa de nobile sau pline de înțelegere precum inteligența lor, așa că sufletul lui Josie a rostit multe judecăți, condamnări la adresa bărbaților. Ea se aștepta ca toți bărbații din viața ei o vor părăsi. Josie a devenit o femeie frumoasă și s-a căsătorit cu un bărbat fidel. Dar după câțiva ani de căsnicie, cu urcușurile și coborâșurile firești dintr-o căsnicie, bărbatul ei a părăsit-o într-un mod total neașteptat – și a fost, o bucată devreme, de negăsit. Nu mi-a trebuit mult să realizez că în copilăria lui Josie s-au născut judecăți și așteptări din amărăciunea celor trăite, care l-au influențat negativ pe soțul ei. După ce i-am explicat care este mecanismul acestor condamnări și așteptări care se nasc din amărăciune, Josie și-a dat seama ce s-a întâmplat. Josie și-a cerut iertare pentru faptul că și-a condamnat tatăl și frații, că nu le-a arătat respectul cuvenit dar mai ales că ea, prin condamnările și așteptările care au rezultat de acolo l-a rănit pe soțul ei. În numele lui Iisus Josie a rostit iertare acestor bărbați și am depus vechiul comportament, născut din condamnările rostite la adresa lor la Cruce. Ne-am rugat împreună și l-am rugat pe Dumnezeu să îi dea așteptări, dorințe noi, ca bărbații din viața ei să vrea să trăiască împreună cu ea. Josie m-a sunat două săptămâni mai târziu plină de bucurie: „Bărbatul meu s-a întors înapoi acasă! El mi-a mărturisit că de fapt nici nu știa exact de ce a părăsit-o, căci el o iubea în  continuare. Acum a trimis copiii la sfârșit de săptămână la vecini și noi ne bucurăm de cea de-a doua săptămână de miere.”

Mi-aș dori ca toate vindecările să fie atât de rapide și de atotcuprinzătoare!

Bărbatul lui Josie mi-a povestit mai târziu că după nunta lor el a fost deranjat în mod repetat de gândul că va trebui să o părăsească într-o zi pe soția lui. El o iubea și o respecta și nu putea găsi nici o vină la ea, care să-l fi îndreptățit să gândească așa. Dar după câțiva ani acele gânduri și sentimentele asociate cu ele au apărut tot mai des pe ecranul sufletului său. Ele au devenit cu timpul tot mai puternice și credea că cândva o va părăsi. Într-un târziu el a dat urmare acestor impulsuri și a părăsit-o. Nu putea să își explice de ce o face: se simțea fără ea destul de rău, dar totuși nu s-a întors înapoi.

Ce ilustrare impresionantă a influenței negative pe care o au condamnările rostite din amărăciune.

Dar cum stăm cu voința liberă? Suntem pur și simplu determinați, controlați de comportamentele și rădăcinile lor amare ale oamenilor cu care interacționăm? Bineînțeles că nu! Avem o voință liberă și suntem responsabili pentru acțiunile noastre. Nu ne putem nicioadată scuza: a fost amărăciunea ei sau a lui, care m-au condus la așa ceva.

Dar puterea care stă la baza legii care spune că condamnări și aștepări care rezultă din amărăciune au consecințe ireversibile este atât de puternică, încât a încerca să opui rezistență acțiunilor ce rezultă din acestea seamănă cu lupta cu o furtună: cu cât ne opunem unei furtuni cu mai multă putere, cu atât mai mult aceasta ne impinge cu o putere și mai mare în direcția exact contrară. Unele acțiuni ale noastre nu se pot identifica atât de ușor, de unde provin. Tatăl luj Janelle era un alcoolic, care nu venea imediat acasă. Mici escapade pe la cârciumi durau ore întregi. El nu a avut niciodată timp pentru fiica lui, numai atunci când într-o stare de beție își găsea timp să abuzeze de ea.

Janelle s-a căsătorit cu un pastor abstinent, care era mereu prietenos și iubitor. Se părea că Janelle trecuse în sfârșit de muntele greutăților din trecutul ei. Dar ea a cules imediat consecințele condamnărilor ei. Bărbatul ei a fost cotropit de o dorință de neoprit de a lucra și nu mai avea deloc timp pentru ea. Tot timpul său îl investea pentru Domnul și pentru biserică. Cu anii, când toate eforturile și oboseala acumulată începeau să își ceară tributul, păstorul continua să fie prietenos și iubitor la biserică. În schimb pe Janelle o trata într-un mod lipsit de respect, mai ales când se plângea că lipsește de acasă.

Dar inima lui Janelle îi aparținea lui Dumnezeu. Așa că ea a recunoscut ușor ce efect aveau așteptările ei care s-au născut din condamnările la adresa tatălui ei asupra bărbatului ei.  Ele întețeau dorința soțului ei de  a lucra și mai mult. Ea s-a pocăit și și-a adus amărăciunea la Cruce. Urmarea a fost că bărbatul ei a putut să înțeleagă pentru prima data că soția lui chiar își făcea griji pentru modul exagerat în care lucra. Urmările așteptărilor rezultate din amărăciunea soției nu mai puteau să-l orbească. El s-a decis să rămână în zilele lui libere acasă și a început să își lase fantezia să lucreze pentru ca Janelle să se simtă acceptată și apreciată.

Dacă semănăm portocale nu vom culege mere. Culegem ce am semănat. Pertenerul nostru de căsnicie va fi adeseori ca tatăl sau mama noastră, pe care i-am condamnat, dar mai rău decât ei. Fără consiliere și învățătură cele mai multe perechi căsătorite nu pot pricepe acest lucru elementar. Cele mai multe divorțuri se întâmplă din pricina faptului că cei doi sunt orbiți de puteri de care nu au habar. Ei nu știu de ce acționează așa, de ce decid așa și sunt mânioși unul pe celălalt. Ei sunt controlați, conduși, mânați de așteptări care provin din amărăciunea provocată de condamnările lor.  Nu mai pot să se elibereze de problemele care se înmulțesc între ei și nu realizează ca râul pe care sunt în derivă trebuie să fie stopat prin oprirea izvorului care îl alimentează.

Demonii folosesc amărăciunea pentru a-și intensifica atacurile și a mări efectele acestora. Dar în cele mai multe cazuri, problemele nu sunt cauzate de demoni, ci de motivele ascunse și de structurile obscure ale sufletului. Vom reuși să eliberăm și să alungăm demoni, dar trebuie să ne fie clar că trebuie să ne scăpăm de efecte și cauzele acestora, care nu sunt încă tratate. Abia când vechile mostre de comportament, care au fost create de neiertare și din amărăciunea rezultată din ea, sunt înlocuite de nădejdea că Domnul va direcționa viața noastră în direcția contrară celei prezente, abia atunci am ajuns la liman. Este o întrebare pe care și-o pune fiecare pereche care se căsătorește: vor fi unul pentru celălalt puterea care îl va face pe celălalt să se înalțe, sau se vor distruge reciproc? Răspunsul depinde doar de de voința amândurora, să îi permită Domnului să ajungă la rădăcinile amărăciunii, pentru a putea fi eliberați amânoi, pentru ca ei să poată trăi plenitudinea unei vieți în Hristos.

Jurăminte interioare

Jurăminte interioare sunt determinări, setări mentale, pe care le definim, le formăm în copilărie; ele sunt ca programe, aplicații de pe un computer, care sunt executate în interiorul nostru. Ele facilitează minții, rațiunii noastre repetarea a ceea ce conțin, a ceea ce zic aceste jurăminte interioare. Se cheamă „interioare“ fiindcă ele au fost rostite deja în copilărie și au fost uitate. Ele își trag seva, puterea din ascuns, din obscuritate, din uitare. (Jurăminte pe care la facem mai târziu în viață nu sunt așa de puternice, așa de efective; aceasta se poate observa de exemplu, cum la început de an ne propunem ceva, jurăm ceva cum s-ar zice, și curând uităm curând de acest jurământ, de ceea ce ne-am propus. Ele rămân fără urmări.)

Jurămintele interioare din copilărie rămân nealterate. Noi ne putem decide, din proprie dorință să acționăm altfel, dar aceste jurăminte ne trag fără răgaz, fără nici o excepție înapoi către un comportament care decurge din acel jurământ interior. Așa se explică că noi am decis să îl luăm pe Iisus ca Domn în viața noastră, dar trebuie să constatăm, că suntem supuși jurămintelor interioare.

Am descoperit semnificația jurămintelor interioare atunci când o femeie a venit la mine. Ea dorea să nască un fiu soțului ei, dar nu-i reușea. Femeia rămânea fără probleme gravidă, născuse fără probleme fete, dar de fiecare dată când a rămas gravidă cu un băiat, era o sarcină care nu era dusă până la capăt. Ginecologul a asigurat-o pe acea femeie că din punct de vedere fiziologic totul este în ordine. Ar fi trebuit să poată duce și o sarcină cu băiat până la capăt. Se presupunea că problema este de natură psihologică, sufletească.

I-am pus femeii întrebările obișnuite „Cum a fost viața cu tatăl tău? A fost prietenos față de tine? Ți-a arătat afecțiune?” S-a adeverit că tatăl a fost chiar foarte afectuos și prietenos față de ea. În schimb fratele ei a chinuit-o mereu. El spunea minciuni despre ea, atât părinților cât și prietenilor, o tachina într-un mod răuvoitor. Femeia, pe numele ei Fran, și-a amintit cum odată fiind pe malul râului, pe când era între 10 și 12 ani, a luat pietre de pe jos și le-a aruncat în apă spunând: „Nu voi da naștere niciodată la băieți, nu voi avea niciodată băieți.” Acesta a fost un jurământ interior. El acționa ca un program de computer în interiorul ei, chiar dacă partea conștientă din ea își dorea băieți. De obicei, în a treia sau a patra lună de graviditate intra în acțiune acest jurământ interior, lăuntric, și corpul ei elimina foetusul.

Fran s-a pocăit din cauza acelor acuzații și condamnări la adresa fratelui ei. Am proclamat iertare în numele lui Iisus. Apoi, în autoritatea pe care ne-a dat-o Iisus am distrus acest jurământ interior. Ne-am adresat direct corpului lui Fran și am eliberat-o de porunca falsă de a a da afară foetusuri masculine înainte de vremea cuvenită. Aceasta am făcut-o bazându-ne pe Matei 16, 9: „Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.“ Consecința a fost că după aceea Fran a rămas gravidă și a putut să rămână gravidă și a adus un băiat pe lume fărăr probleme.

Nu toate jurămintele interioare au consecințe atât de dramatice precum cel relatat anterior. Majoritatea nu pică așa de greu în balanță – să ne gândim de exemplu la situația, când școlari fiind neam jurat când am ajuns la ananghie, să nu mai vorbim niciodată în fața unui auditoriu. Când de exemplu păstorul din biserica unde mergem ne cheamă să ținem cursuri la o clasă de confirmanzi, sau să citim tare în fața adunării din Biblie, ne trec toate sudorile, vocea nu ne ajută și reînnoim jurământul de a nu mai vorbi în public. Sau un copil, al doilea sau al treilea ca ordine de naștere, ar putea să își jure sie însăși, să nu se mai îmbrace niciodată cu haine deja purtate. O consecință este că adult fiind își cumpără o haină spontan, de care de fapt nu are nevoie.

Există un jurământ față de sine însăși, care este făcut des de bărbați, care au fost crescuți de mame care au încercat să îi controleze. De când sunt deja tineri ei învață, experimentează, ceea ce multor bărbați însurați le este cunoscut: femeile au memorie de elefant. Un bărbat nici măcar nu își poate aminti ce a zis acum cinci minute, dar soția lui își poate aminti chiar și ce a spus el acum două ore, sau acum cinci luni, sau acum zece ani! Să te cerți cu o femeie este unfair, inegal, căci trebuie să lupți mereu pe teritoriul ei. Femeile își pot aminti exact ce a zis bărbatul. Pe de altă parte tinerii devin destul de repede mai puternici și mai rapizi decât mamele lor. Și cum poate o femeie mică și dominantă să își controleze fiul? Cu limba ei. Ea învață să îi inducă sentimente de vinovăție și să îl aducă la mânie, la exasperare. Tinerii observă repede: orice cuvânt pe care îl spui poate deveni un proces penal împotriva ta.“ De aceea ei ajung la concluzia că este neapărat necesar să își țină gura: “Nu zice nimănui ceva cândva.” Când tinerii ies de sub controlul mamelor și pot să întrețină o relație prietenoasă cu ele, acești barbați nu sunt conștienți că au făcut un jurământ față de sine însuși care are o greutate mare, jurământ care va afecta viitoarea lui căsnicie. La vârsta când se pot căsători acești barbați își găsesc o femeie tânără despre care pot spune: “Ea va fi soția mea.” Așadar se căsătoresc. O vreme totul merge minunat. El și ea vorbesc despre toate ce au pe suflet. Pentru el soția este în același timp și cel mai bun prieten, și chiar așa funcționează o vreme. Cândva soția devine mamă. Deodată jurământul interior al bărbatului se trezește, se activează și el încetează să îi mai spună totul ca și înainte. Ea încă îl așteaptă la ușă când sosește acasă și-l întreabă: „Hei, scumpule, cum a fost azi?” „Bine, totul a decurs bine.”. „Cred și eu că a fost bine, dar vreau amănunte. Ce s-a întâmplat de fapt azi?” Ea simte cum tensiunea în el crește și în același timp și iritarea. Cândva ea îl liniștește. „Bine, bine, o zi ca toate celelalte, în ordine.“ „Dar acum spune te rog ce te apasă. Nu îmi spui de fapt niciodată ce s-a întâmplat de fapt.“Ba da, îți spun tot ce vrei să auzi.” „Bine, atunci spune-mi cum a fost ziua ta de fapt.A fost o zi bună, aproape la fel ca celelalte zile.

Bărbatul nu poate pur și simplu să își dea seama că el chiar nu dorește să împărtășească soției secretele sufletului său. El a picat în vechea mostră de comportament (regresie), pe care a învățat-o și practicat-o față de mama lui. Jurământul față de el însuși îl controlează.

Ea se va frământa din cauza acestei situații și va căuta într-un final un consilier de familie. Acolo bărbatul este învățat că este bine ca el să își împărtășească sufletul soției. I se dau sfaturi practice cum să facă acest lucru. Ea răsuflă după consiliere ușurată. Ea îl are din nou, pot iarăși să vorbească unul cu celălalt. Dar după câteva zile, el recidivează. Jurământul față de el însuși este prea puternic și nu poate să îi reziste tot timpul.

Când un terapeut creștin descoperă un jurământ interior, atunci acesta îl urmărește până la începtul începuturilor; în acest caz concret până la condamnarea rostită de bărbat față de mama lui (sau față de sora lui, dacă este cazul). E posibil ca inițiatorul acelei condamnări poate fi o pâră, un denunț în clasele primare, o verișoară sau o învățătoare mai critică. După ce iertarea a fost rostită, terapeutul dizolvă, distruge puterea acestui jurământ interior prin autoritatea dată lui de Hristos: bărbatul este liber și poate să rămână așa.

Fetele, își primesc sentimentul valorii proprii, perceptia proprie de la tații lor. Fiecare fetiță știe în interiorul ei, că ea este un cadou al lui Dumnezeu, ca să bucure inima tatălui. Când nu-i reusește aceasta – când de exemplu tatăl nu o bagă în seamă – atunci fetița este nefericită. Ea poate fi chiar o fetiță drăgută, o prințesă, dar dacă tatăl ei nu i-o spune, dacă nu i-o confirmă, atunci în interiorul ei nu se va considera foarte frumoasă. Dar dacă tatăl o face, și îi spune că este frumoasă, atunci ea va fi foarte mulțumită, chiar dacă în realitate nu este o fetiță drăguță.

Anumite fetițe, care se fac frumoase pentru tații lor, ceea ce este ceva foarte firesc, natural, o fac pentru a vedea ce efect produc asupra sexului opus, într-un mediu care nu-i este riscant, periculos, sau sunt ignorate, sau, mult mai grav, sunt silite la practici sexuale. Fetițe refuzate pot să ajungă la un jurământ interior, care ar putea suna așa: „Nu mă voi mai prezenta niciodată în fața unui bărbat neprotejată. Mă doare, când el nu mă bagă în seamă.” La maturitate sunt asemenea femei în mod inutil timide, se tem în flirt să devină active, nu se pot „pune în scenă”. Jurăminte ale femeilor abuzate sexual de tații lor au o greutate și mai mare: „Nu mă mai las folosită, prostită, de nici un bărbat”, sau „nu mă voi mai lăsa niciodată rănită de vreun bărbat.”

În mod normal aceste jurăminte seduc femei tinere câtre o viață sexuală aventuroasă înainte de căsătorie sau la frigitate în timpul căsniciei. Ambele moduri de viată sexuală cu bărbații, în cadrul căsniciei, sau în afara ei, nu îi mai permit nicio deschidere sau vreo încredere. Jurămintele interioare ale fetelor și ale băieților se bazează pe frică și pe rănire. Demoni pot folosi aceste rădăcini de amărăciune, pentru a amplifica efectul jurămintelor și ale urmărilor lor. De aceea este posibil, ca acolo să fie nevoie de eliberare. Dar nici eliberarea nici vindecarea nu sunt complete, câtă vreme aceste jurăminte față de sine însăși n-au fost distruse prin iertare.

Inversarea rolului de părinte

Vorbim de o relație parentală pervertită acunci când ambii părinți sau doar unul din ei sunt nematuri, păcătoși sau se sustrag din rolu de părinte și educator și în consecință unul dintre copiii mai în vârstă le preia locul. Ei sunt plasați mult prea devreme în rolul de părinte. Când acești copii devin adulți atunci ei sunt conștiincioși. Ei au învățat de mici să preia responsabilitate – dar cu un preț mare. La toți copiii care au crescut în asemenea roluri se pot întâlni când sunt adulți această caracteristică: nu se pot încrede în autoritatea lui Iisus Hristos sau a altei persoane cu autoritate în viața lor. Pentru ei, persoanele cu autoritate din viața lor au ratat să își îndeplinească datoriile; de aici se naște amărăciune, care la rându-i duce la condamnări, la jurăminte față de ei însăși. Aceste jurăminte le spune într-un mod inconștient că și Dumnezeu ar fi ratat să își facă datoria față de ei, așa încât ei trebuie să îl ajute pe Dumnezeu să guverneze Universul. Ei nu își permit nici un fel de pauză, de liniște. Copii fiind ei au învățat să fie atenți, vigilenți, altfel se instaurează haosul – un tată alcoolizat o bate pe mama lui, sau între părinți și copii se iscă certuri însoțite de vorbe injurioase cu voce tare – deși toți, părinții și copii au rani sufletești grave în urma acestora. Copii care preiau roluri de părinți au învățat că nu pot primi niciun sprijin emoțional de la persoanele cele mai importante din viața lor. Eu însumi am fost un asemenea copil. Am învățat să fiu precaut față de mama mea, care era foarte critică la adresa mea. Alinare găseam doar la vaca mea sau la câinele meu. Aceștia erau prieteni, care mă iubeau și nu mă contraziceau. Însă ca adult nu puteam găsi relaxare, liniște, siguranță acolo unde Domnul prevăzuse așa ceva – la soția mea, Paula. În afara casei, la prieteni puteam să mă încarc emoțional, să mă relaxez, să găsesc liniște. Și aceasta nu era nimic mai puțin decât o preacurvie spirituală. Aceasta a încetat abia atunci când am pus acest comportament pe cruce și am învățat că Paula este cea mai importantă și cea mai bună consolatoare dintre oameni.

Copii care preiau roluri de părinți au o inimă de piatră: ei ajută și iubesc în permanență pe alții, dar nu pot să lase pe nimeni să se apropie de inima lor. Ei devin martiri nobili, care sunt obișnuiți să spună: „Dacă nu o face nimeni, atunci o voi face eu.“ Ei nu se vor deschide decât foarte rar pentru oamenii din jurul și anturajul familiei. Ei au învățat să se definească ca fiind persoane care iubesc, care se dedică celor mai slabi. În mod inconștient ei nu vor ca oamenii să devină independenți ci să depindă de ei. Căci în acest caz nu ar mai fi nevoie de ei în rolul de ajutători. În cele mai multe cazuri acești copii nu știu să se bucure de viață. Ei se simt vinovați când fac un concediu mai lung sau când petrem mai mult timp și nu fac nimic. Mai grav, acești copii sunt controlori, persoane care îi controlează pe ceilalți foarte puternic. Ca și copii ei au învățat să mânuiască haosul emoțional din familie. Această deprindere învățată acționează și mai târziu automat, când sunt adulți. Ei vorbesc atunci despre libertate pentru ceilalți, doar ca să își poată controla mai departe familia – fără ca ei să își dea seama. De exemplu când în familia mea noi jucam cărți, ceilalți îmi spuneau cu un zâmbet trist că toți s-ar fi putut ridica liniștit de la masa de joc; eu aș fi putut să joc mai departe și să le preiau rolul fără să bag de seamă că ei nu mai sunt la masa de joc.

Această pervertire a rolului de părinte poate fi desființată dacă persoana respectivă își iartă parintele sau părinți. Nu rareori se constată că acești copii și-au protejat pe unul dintre părinți, în timp ce pe celălalt părinte îl faulta la orice greșeală pe care aceasta o făcea. Pentru mine a fost dureros să recunosc că ambii părinți și-au ratat rolul de părinți. Am stăruit o vreme în atitudinea critică față de mama mea cicălitoare; în același timp eram înțelegător față de păcatele tatălui meu: faptul că era alcoolic, că lipsea de-atâtea ori de acasă, că nu și-a arătat autoritatea în fața mamei mele. Pentru a putea vedea întregul adevăr a trebuit să înțeleg și să accept că amândoi au păcătuit și că trebuie să îi iert pe amândoi.

Dumnezeu vrea să îi onoreze pe toți cei care încearcă să preia responsabilitate și să își ajute familia. Reversul medaliei este însă acesta: copiii care preiau rolul de părinte comit păcatul că își permit să se creadă chiar părinți adevărați. De aceea ei trebuie să își ceară iertare în fața lui Dumnezeu. Trebuie să renunțe definitiv la nebunia de a crede că ei trebuie să  țină în frâu tot universul. Ei sunt adesea șocați când constată că Dumnezeu poate să se descurce chiar foarte bine fără ajutorul lor!

Mania performanței

Mania performanței este prezentă în familii unde amenințări la un comportament corect nu se face cu destulă blândețe și tandrețe. Mania performanței este o minciună, care este acceptată și interiorizată de copii, devenind astfel parte integrantă din ei: „Voi fi iubit doar când am performanțe bune pentru a primi dragostea părinților.” Când devin adulți acest slogan se transformă în: „Eu aparțin undeva, când le plac oamenilor și le răspund așteptărilor.“ La baza maniei performanței stă o frică – frica de a rata, de a nu-i reuși ceva, frica de a fi refuzat, neacceptat de ceilalți, de retragerea dragostei din partea celorlalți când nu performează cum așteaptă ceilalți, aceia care au ceva de spus despre ei, care au autoritatea. Niciunuia din membrii unei familii unde manie persecuției este prezentă are voie să se odihnească. Disciplinarea nu se face doar de dragul copiiilor, ci și pentru copii nu au făcut o impresie positivă în anturajul părinților. Oameni asupriți de mania persecuției se prefac că au un sentiment de acceptare fiindcă au acceptat această minciună: „Dacă ar știi ceilalți cum sunt eu de fapt, nu m-ar accepta așa cum sunt.“ Copii care au mania performanței devin adeseori nervoși și se străduiesc mereu. Nici părinții nu se opresc în a îi lăuda pe alții, cât de bine lucrează aceștia în comparație cu ei, cu copiii lor: de fapt niciun copil nu poate face o muncă la fel de bine ca părintele respectiv. Copiii aceștia au o tendință puternică spre critică și au atitudine care cer foarte mult de la ceilalți. În schimb ei nu pot să suporte critica de la ceilalți. Cea mai mică dojană înseamnă pentru ei că nu sunt iubiți. Paula, care a fost foarte fixată pe performanță, îmi replica la un pic de critică constructivă cam așa: „Vrei să-mi spui că nu mă iubești!”. Mă luam cu mâinile de cap și îmi ziceam: „De unde a mai scos-o și pe-asta această minunată făptură?“

Iată ce se întâmpla: ea se gândea, dacă mă iubește atunci ar trebui să facă totul ca să-mi fie bine. Dacă îi spuneam, că ea nu face ceva bine, aceasta însemna pentru ea, că eu aș fi de părere că ea nu mă iubește. De fiecare dată când vorbeam cu ea despre ceva, îmi arunca mingea înapoi: „Nici tu nu faci asta perfect!“ „Știu, Paula”, îi replicam eu, Și eu fac multe greșeli, dar acum nu vorbim despre mine ci despre tine.“ „Dar acum eu vreau să vorbim despre tine, și nu despre mine... tu faci asta și asta...“ Pentru oameni cu mania performanței este îngrozitor să recunoască că au greșit, căci aceasta ar putea să însemne pentru ei, că sunt respinși. Este greu să trăiești cu oameni care au mania performanței, pentru că îi controlează pe ceilalți, le judecă performanța, ceea ce fac, dau corectură. Sunt mereu la pândă până găsesc un motiv de critică care trebuie corectat (poți să scapi de o asemenea ‘urmărire’ dacă pur și simplu nu răspunzi la aceste provocări).

Fiindcă siguranța oamenilor care nu au mania performanței este în Dumnezeu, ei pot să dea buzna într-o grupă, că nu trebuie să își facă griji, fiindcă ei sunt iubiți oricum, chiar și atunci când ceea ce spun nu este în ordine. În schimb oameni cu mania performanței nu își apreciază munca după standardele lor, ci după ceea ce consideră că așteaptă ceilalți de la ei. De aceea când ei intră intr-o grupă nouă stau liniștiți până află care sunt regulile. Apoi, foarte precauți fac o intervenție mică, care corespunde regulilor. Să fie spontani le este foarte greu.

Fariseii au avut mania performanței. De aceea erau așa de furioși pe Iisus. Iisus îi accepta pe păcătoși, care nu au făcut nimic ca să aibă dreptul să primească dragoste. Ei, dimpotrivă, erau cei „îndreptățiți“, care făceau tot ce cereau legile și ca atare erau mai demni de dragoste decât ceilalți. Sufletul nu crede pur și simplu vestea cea bună, că salvarea este un cadou, chair dacă mintea și gura spun altceva.

O femeie cu mania performanței, căreia i-am putut fi de folos, era evanghelistă într-o comunitate. O chema Midge, nu rata nici o slujbă în biserică. O grupă de casă se întâlnea în fiecare săptămână la ea acasă. Întotdeauna când începeam cu terapia sufletului, ea spunea această frază: „Dacă nu mă comport corect, Dumnezeu nu mă va iubi.” Cauza era relația ei cu tatăl ei, care o lipsea de afecțiune când dorea să o controleze. Și când era bătură rău, tot ei i se dădea toată vina. Tatăl ei țipa atunci la ea: „Ai făcut cu siguranță ceva ca să meriți această bătaie. Ești o neisprăvită!“ Inima lui Midge a fost programată la duritate. Pentru a fi eliberată, a trebuit ca ea să recunoască mânia ascunsă față de tatăl ei și să renunțe la ea. Azi Midge crede din toată inima că Dumnezeu o iubește, fără condiții, indiferent de ceea ce face.

Dar un lucru mai trebuie adăugat aici, pentru a evita strecurarea unei neînțelegeri. Căci chiar dacă Dumnezeu ne iubește, când păcătuim, acestea au consecințe nefaste. Dragostea lui (1. Kor. 1, 18-21) nu înseamnă că ne trece totul cu vederea; legile lui nu se schimbă.  „18 Căci mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce pier, însă pentru noi, cei care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. 19 Fiindcă este scris: „Voi distruge înţelepciunea celor înţelepţi şi voi respinge priceperea celor pricepuţi.“4 20 Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este polemistul acestui veac? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii? 21 Întrucât, în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înţelepciune, Dumnezeu a găsit de cuviinţă ca prin nebunia predicării să-i mântuiască pe cei care cred.“

 Comunități întregi de creștini se pot deschide unu duh de religiozitate din cauza maniei performanței, care se manifestă prin muncă asiduă, gelozie și mânie. Au nevoie de eliberare. La o singură persoană este nevoie de o combinație de eliberare și vindecare interioară, pentru a fi eliberată de mania performanței, fiidcă ea este influențată de duhuri care s-au specializat pe invidie, gelozie, mania criticii, mânie, mania de își face singuri dreptate, frică, condamnare, sentimente false de vinovăție și respingere. Aici un terapeut trebue să descopere ce lipsă de dragoste a fost prezentă în trecutul personei, care a adus ca reacție o fixare pe performanță. Este apoi nevoie de iertare și vindecare pentru a da siguranță acestor inimi înfricoșate, că ei nu sunt respinși din cauza lipsurilor lor. Dragostea desăvârșită alungă pe deplin frica, dar dragostea trebuie să fie simțită pentru o perioadă mai lungă, înainte ca inima unei persoane care a suferit de mania performanței să creadă într-adevăr că Iisus o iubește, fără să aștepte performanță de la ea.

S-ar putea aici descrie încă alte multe mostre de comportament ale omului vechi, pe care terapeutul creștin trebuie să le „ucidă” la Cruce, dar trag nădejde că aceste exemple au fost suficiente ca să înțelegeți cum funcționează vindecarea interioară și care pot fi cauzele ei.

Multe mostre de comportament trebuie aduse pe rând la Cruce și demascate. E posibil ca demoni să fi profitat de aceste comportamente, mai ales acolo unde au fost prezente ură. În timpul unui proces îndelungat de vindecare se produce și transformarea sufletului dar și eliberarea. Terapeuții sunt sfătuiți să se lase conduși de Duhul Sfânt, ca să știe, de ce este nevoie, de la caz la caz.

Am speranța că cele scrise până acum că vindecarea interioară are un fundament biblic solid. Ea ajunge în străfundurile sufletului și capacitează oamenii să trăiască, așa cum li s-a spus că poți să trăiești o viață în plinatate în Iisus.

 

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/studii/120200/vindecarea-interioara