Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Timpuri apocaliptice
Autor: Bartolomeu Anania  |  Album: fara album  |  Tematica: Vremea din urmă
Resursa adaugata de megamarius25 in 12/10/2017
    12345678910 0/10 X
“Daca aruncam o privire panoramica asupra istoriei universale, vom observa ca, înca de la început, omenirea a fost atrasa mai putin de dimensiunea pozitiva a existentei si mai mult de cea negativa.
 
Primii oameni, Adam si Eva, au avut de ales între binecuvântare si blestem; l-au preferat pe ultimul.
 
Aceasta preferinta s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scena, cât si la spectatori.
 
În vremea noastra, programele de televiziune se întocmesc în functie de preferintele spectatorilor. Micile ecrane ofera din abundenta lupte sângeroase, scene de cruzime, batai, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivnita, un copil si-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a facut-o, a raspuns ca asa a vazut el la televizor… Pâna si programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viata animalelor salbatice, cad în acelasi pacat; scenele de tandrete materna sunt raritati, în timp ce ni se ofera scene cu fiare care se sfâsie între ele.
Sa intram însa într-un stadion. El este expresia moderna a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se bateau între ei cu spada, pe viata si pe moarte, în vazul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuita cu o minge, iar crima înlocuita cu patrunderea acesteia în poarta. Nimic mai pasnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârsit, învingatorii se îmbratiseaza, învinsii se astern, tacuti, pe iarba. Ce ne facem însa cu suporterii? Învinsii se napustesc asupra unor oameni din aceeasi tribuna, care însa nu au alta vina decât ca si-au încurajat echipa, si totul se transforma într-o uriasa scena de salbaticie, cu vânatai pe fete si capete sparte. Se mai cheama asta civilizatie? Ca de cultura nu putem vorbi.
 
Adevarul e ca ne-am dezobisnuit sa vedem viata în desfasurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând sa anticipam urmarile sau sa evaluam întregul. E adevarat ca, pe vreme de furtuna, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizeaza ploaia si, prin ea, pamântul. E adevarat ca o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai putin adevarat ca una ca ea a descoperit America. E adevarat ca pe câmpul de lupta cad soldati în batalie, dar tot atât de adevarat este ca supravietuitorii asigura victoria.
 
De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, si nu anticipam capatul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a aratat umblând pe apa. Spre a se convinge ca nu vede o naluca, ci pe Însusi Învatatorul sau, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apa. Primeste încuviintarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos si vazând valurile amenintatoare împrejuru-i, începe sa se scufunde si striga dupa ajutor. Iisus îl salveaza[1]. De aici tragem concluzia ca niciodata nu trebuie sa te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depasesti pastrându-ti privirea spre tinta finala.
 
Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseste ca, la un moment dat, aflându-se Iisus laolalta cu ucenicii Sai, le-a facut urmatoarea marturisire despre Sine: „Fiul Omului va sa fie dat în mâinile oamenilor si-L vor omorî si a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adauga: „?Si ei foarte s’au întristat”.[2] Se naste întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipa sa li taie respira?ia, pentru ca imediat dupa aceea, la vestea învierii, sa rasufle usurati. Iata însa ca ei au ramas încremeniti în spatiul tenebros al evenimentului, incapabili sa vada mai departe.
 
În alta parte, acelasi Evanghelist Matei ne relateaza o alta convorbire dintre Iisus si uceenicii Sai, în cursul careia le-a vestit ca
 
„El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrâni si de la arhierei si de la carturari si sa fie omorât si a treia zi sa învie. Si Petru, luându-L de-o parte, a început sa-L dojeneasca zicându-i: Fie-ti mila de Tine, Doamne, asta sa nu ti se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatra de poticnire-Mi esti, ca nu le cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3]
Asadar, exista o mare diferenta – uneori o prapastie – între gândirea omeneasca si cea dumnezeiasca.
 
Dragii mei, a porni la drum înseamna a avea o tinta, ceea ce denota existenta unui scop. De cele mai multe ori, între tine si tinta se interpun unul sau mai multe obstacole, numarul acestora depinzând de distanta dintre punctul de pornire si cel la care vrei sa ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; daca el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Stiti care e cheia succesului?: sa faci din el un obstacol transparent, adica sa vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Tinta poate fi sigura sau nesigura, ipotetica, dar întotdeauna revelatoare.
 
Sa ne amintim de experienta poporului lui Israel. Dupa ce au fost eliberati din robia egipteana si au trecut de Marea Rosie, au luat drumul prin pustia Sinai, o calatorie care a durat nu mai putin de patruzeci de ani, în cursul careia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zaduful zilei, frigul noptii, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, rascoalele, certurile interne, amintirea mortilor cazuti pe drum. Pe toate însa le-au biruit, datorita faptului ca aveau în minte un singur scop: sa ajunga în tara Fagaduintei. Si au ajuns.
 
[…]
 
Ati observat, desigur, ca la capatul fiecarei încercari se înscrie o victorie.
 
În zilele noastre se afirma tot mai des ca traim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnata în Evanghelia dupa Matei:
 
„Luati aminte sa nu va amageasca cineva. Ca multi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, si pe multi îi vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va’nspaimântati, caci toate trebuie sa fie, dar înca nu-i sfârsitul. Ca neam peste neam se va ridica si’mparatie peste’mparatie, si va fi foamete si ciuma si cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor nasterii. Atunci va vor da pe voi la chinuri si va vor ucide si veti fi urâti de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci multi se vor poticni si unii pe altii se vor vinde si unii pe altii se vor urî. Si multi profeti mincinosi se vor scula si pe multi îi vor amagi. Iar din pricina înmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci. Dar cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui”.[4]
În vremea noastra, nu putini sunt tinerii curati la suflet, bine intentionati si dornici sa se initieze în tainele vietii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adica la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienta, bine pregatiti si gata sa-i asiste pe cei neajutorati, ci prefera sa se cultive prin internet sau televizor, unde nu de putine ori apar profeti improvizati, cu evidenta pofta de publicitate sau stapâniti de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugaciuni generale, colective, cu mare rasunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeste de pe o zi pe alta, uitând ca apocalipsa va veni oricum, ea facând parte din iconomia divina, si ca grija noastra nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevatamati de propriile noastre pacate. De obicei, o furtuna se anunta prin întetirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin disparitia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panica si spaima. Asa se anunta si vremurile apocaliptice. Eu nu stiu daca ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naste, dar stiu sigur ca noi nu împotriva apocalipsei trebuie sa luptam (caci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastra, a fiecaruia, de a o traversa fara vatamari sufletesti, fara vina fratilor de a-si fi vândut fratele, asa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.
 
Or, pentru aceasta exista o singura arma: rabdarea.
 
Rabdarea însa trebuie însotita, neaparat, de constiinta ca tot începutul are un sfârsit, si ca acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfioratoare, dar ea se termina anuntând Cerul cel nou si pamântul cel Nou; si, în final, Noul Ierusalim.
 
Iubitii mei ascultatori,
 
În viata noastra bisericeasca, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatra de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morala. Dar, asa cum va spuneam, important este sa traversam totul cu bine si sa ajungem la capatul încercarilor.
 
Iata ca Dumnezeu ne-a ajutat sa praznuim luminata înviere a Fiului Sau, în numele Caruia va împartasesc, tuturor, arhieresti binecuvântari, adresându-va traditionala salutare: Hristos a înviat!”
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 635
Opțiuni