Cheia Slavei
Autor: Valentin Ilisoi  |  Album: Domnul, Stanca mea  |  Tematica: Trezire si veghere
Resursa adaugata de ValyAndy2014 in 10/05/2017
O, călător pornit spre veci
Ce-alergi prin locuri sumbre,
Prin văi adânci şi pe poteci
Şi-ntunecate umbre,

Ai străbătut atâta drum
Cu dor s-ajungi acasă,
Să scapi de lumea de acum
Şi de tot ce te-apasă.

În calea ta ai întâlnit
Atâtea lucruri rele,
Ce fără veste te-au orbit
S-ajungi în chinuri grele.

Ai mers mereu cu pas grăbit
Prin munți câmpii şi ape,
Dar nici măcar nu te-ai gândit
Că veşnica Cetate

Se-nalță falnică spre ceruri,
Pe-aşa frumoase temelii
Stau neclintite aşa ziduri
Zidite doar din pietre vii.

Iar porțile-i aşa gigante
Sunt încuiate... cum deschizi?
Opreşte-te o clipă frate
Să poți ca să te cercetezi!

Opreşte-te, căci vine noaptea,
E-aşa aproape ținta ta.
Şi dacă nu ai luat cheia,
Amarnic tu vei regreta!

Intoarce-te acum din cale,
Mai este timp, nu amâna,
Întoarce-te cât încă-n zare
Se mai aude vocea Sa...!

Şi am văzut cum călătorul
S-a 'ntors căutând cheia cerească,
Tot alerga frângându-şi dorul
Şi suspina să o găsească.

A alergat cu stăruință
Spre locul cel mai blestemat,
Spre locul fără de credință
Pe unde cheia a uitat.

Din nou străbate el pustia,
Se-ntoarce prin munții de jar...
Aşa de grea este simbria
Când nu veghezi şi cazi din har...

Ajunge la un râu şi intră,
Porneşte pe albie-n sus...
Ce limpede e Apa sfântă,
Cuvântul Domnului Isus!

Ce bine e-n răcoarea Apei,
Ce bine-i prin Ea ca să treci
Când cauți cheia, căci afla-vei
Locurile acelea seci

Unde puteai s-o pierzi adesea,
Unde puteai să uiți deplin
Că tu faci parte din Mireasă
Şi ai pregătit un Cămin!

De-odată călătorul urcă
Pe malul apei şi cu dor
Aleargă prin păduri, de parcă
Ar avea aripi de cocor.

Dar vai, ce grea e acum calea,
Atâtea primejdii apar,
Căci porci sălvatici umple valea
Şi-atâtea mărăcini răsar...

Ce bine e să fii pe cale
Treaz, să veghezi în orice vreme,
Să nu laşi valorile tale
Prin lumea asta a se pierde...!

Ajunge în sfârşit pribeagul
La locul unde-a poposit
Şi caută, răscolind tot praful,
Aşa de trist şi obosit.

De-odată, sub munți de gunoaie
Sclipeşte aurul curat,
Întunecata lui odaie
De raze sfinte-a luminat!

Ce fericire, iată cheia!
Striga plângând de dor mereu,
O, cum m-au înşelat aceia
Să ma depart de Dumnezeu.

Mi-au dat atâtea în favoare
Doar ca să-nşel, să mint, să prad,
Să fac doar rău la semeni care
M-au sprijinit când stam să cad.

Şi-aşa pierdut-am cheia sfântă,
Iubirea, dragostea de sus,
Pe lucruri care nu încântă
Şi nu Îl cinstesc pe Isus.

Şi luă sărmanul cheia-n mână,
O şterge de praf şi noroi;
Şi merge-acum spre o bătrână,
Spre unul ce e în nevoi,

Ajută, face fapte bune,
Nu-l vezi strigând sau tâlhărind,
Căci dragostea e-o nouă lume,
E-un pas spre nou-Aşezământ!

Aceasta este Cheia Slavei,
Iubirea, harul cel măreț!
Cu ea , orice porți deschidea-vei
Ca să ajuți şi să înveți

Pe oameni, care este drumul
Spre locul veşnic, minunat,
Să ştie că eate doar unul:
IUBIREA...! Cel mai important!

Amin!
Această poezie a fost scrisă în urma unui vis avut din partea Domnului. În acel vis Domnul îmi arăta că fără dragoste nu se poate ajunge cu niciun chip în Împărăția Cerurilor şi mi-a spus: "Priveşte şi scrie ce vezi, căci aceasta este o poezie!" . Slăvit să-I fie Numele!
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1082
  • Export PDF: 1
  • Favorită: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni