Sper că nu s-a poticnit nimeni în faptul c-am început poezia creștină cu o strofă despre războiul Troiei, pentru care regele Agamemnon ar fi sacrificat-o pe țărm pe Ifigenia(fiica lui, prima născută) , potrivit unei profeții, ca să aibă vânt corăbiile.(deși erau trireme și aveau vâsle, aveau și pânze). Este un fel de prefigurare legendară a jertfei reale a fiicei lui Iefta... Dar orice război poate fi o metaforă pentru cel spiritual care, se pare, cere multe jertfe, chiar și de copii. Iar legenda meșterului Manole este o intuiție a faptului că trupul spiritual al Bisericii s-a înălțat pe jertfe „pe temelia apostolilor și prorocilor, Piatra din vârful unghiului fiind Domnul Isus Cristos”. Doamna Felicitata, dintre martire, iese în evidență prin tăria ei în Domnul: mai întâi i-au ucis în față pe cei șapte fii, apoi au martirizat-o pe ea, pentru Cristos...Iar Vibia Perpetua, împreună cu sclava ei, soră de credință, au fost martirizate ca lăuze: în urma lor au rămas doi nou-născuți orfani, dar binecuvântați de Domnul. (A se citi „Graiul martirilor creștini” pentru mai multe amănunte). Iar biografia lui Hudson Taylor(misionarul Chinei interioare) este chiar șocantă: în China i-au murit soția (prima), prima fiică, încă un bebeluș și un fiu, ca jertfe în greul război spiritual. De curând am citit de o martiră indiană, însărcinată, mâncată de canibalii cărora tocmai voia să le vestească Evanghelia....Mai demult, am aflat de o misionară suedeză moartă în Africa, iar fetița nou-născută i-a fost părăsită în junglă de tatăl căzut de la credință. Dar, acea copilă a supraviețuit crescută de indigeni și a devenit și creștină, și-a întors ulterior tatăl la credință....Și câte jerfe neștiute de noi sunt....