Crăciun 1914- pe frontul de vest

Această povestire ciudată,
(Ce a fost ecranizată),
E-o întâmplare-adevărată.
De istoria bigotă- uitată.

Era o iarnă-nsângerată...
„Frumoasa epocă” sfârșea fatal,
Căci începuse era-nvăpăiată
A primului conflict zis „mondial”,

Ce răzbuna c-un șir de crime
Asasinarea cuplului imperial.
(Este bizar să îți inspire rime
Un astfel de măcel catastrofal.)
Însă, atunci, pe front, s-a petrecut
Un fapt uluitor, nemaivăzut.

În tranșee erau soldați:
Tineri săraci, obligați
De legi, să devină recruți,
Erau numiți patrioți,
Fiind îndoctrinați:
„Eroic pentru țară-i să lupți!”

Și, patriotic, se sacrificau
Într-un război ce nu era al lor,
Ci doar al regilor și generalilor
Care ședeau la masa de Crăciun,
Iar ei, soldații, pe-un afet de tun.

Pe frontul de vest, francezi, scoțieni,
Aliați în Antanta istorică
Împotriva bravilor germani,
Se luptau cu-o râvnă eroică.

Dar nu a fost, în noaptea de Ajun,
Nici larmă de mitraliere,
Și nici un bubuit de tun.
Căci Cineva, din alte sfere,
Intervenind în luptă, poruncea:
„Iubiți și pe vrăjmașii de război!
Lăsați ura, primiți dragostea,
Pace și bunăvoie să fie între voi!”.

Totul a-nceput cu muzica blândă:
Dintre germani cânta un tenor
Despre noaptea cea sfântă..
Și-a pornit să-l îngâne un cor.

Un cimpoi scoțian suspinase,
O muzicuță franceză-l urmase...
Soldații - de Domnul- au fost mișcați,
Prin dorul de cer erau frați.

Primul a ieșit din tranșee tenorul,
Cântând despre Isus atât de dulce!
Ținea în mâini, sus, un brăduț
Luminat în formă de cruce,
Îl însoțea doar un pisoi micuț
Dezmierdat și de dușman:
Avea și-un apelativ german,
Și-un nume franco-scoțian.

Atunci, trei ofițeri, înduioșați,
Au decis oprirea luptelor:
Să fie de Ajun toți frați,
Și-apoi să sape-o groapă morților.

Un preot scoțian a celebrat
Liturghia pentru toți, în latină,
Au cântat colinde, s-au rugat,
Apoi, au cinat împreună
Între tranșee, în zona comună
Numită „ țara nimănui”..și-a tuturor
A doua zi, fiind îngroparea morților.

Dar, după ce-au fraternizat,
Și împreună-Ajunul au serbat,
Ca prieteni, nu puteau să se omoare.
Sosit-au însă ordine ucigătoare.
Dar când lătra artileria de sus,
De la kaiserul nemților
Împotriva francezilor-
Ei se-adăposteau, prin mila lui Isus
În tranșeele germanilor.

La fel, când era atacul englezilor,
Nemții scăpau în tranșeele scoțienilor-
Singurele rămase întregi.
Iar generalii-au început să se mânie:
Cu-astfel de-ostași blegi,
Războiul devenea o.. parodie,
Pedeapsa nu putea să întârzie.

Au fost acuzați de înaltă trădare-
Deși Domnului, nu oamenilor,
Îi dăduseră ei ascultare.
A urmat execuția scoțienilor...
Francezii au fost deportați,
Iar germanii- mutați
Să lupte pe frontul de est
Împotriva rușilor,
Supravegheați în secret.

Preotul scoțian a fost judecat,
Dar, curajos, a declarat:
Că-n viața lui a celebrat
O singură dată:
O liturghie-adevărată.
Și-anume, prin iubirea dușmanului,
A proslăvit Nașterea Domnului.
Deși destituit și exilat,
Se bucura, de Isus fiind iertat.

Morala întâmplării pentru noi?
E limpede: și noi suntem soldați,
Dar luptăm într-un alt război:
În nici un caz cu ceilalți frați,
Ci împotriva răului din noi.
Și, dacă au putut să se împace,
Și să petreacă sărbătoarea împreună
Beligeranții –noi să avem pace
Și unitate între frați, întotdeauna!
Și să răbdăm ura din partea lumii
Și răzbunarea ei, cu-ncredințare:
Va trece cum se duce slava spumii,
Iar noi vom fi la Domnu-n sărbătoare!