Vineri - „De ce M-ai părăsit?”
Autor: Donald Macleod  |  Album: Diverse  |  Tematica: Paste
Resursa adaugata de resursecrestine in 10/04/2015
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi

    „Şi la ceasul al nouălea Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” (Marcu 15:34)

    Până în acest moment, narațiunea crucificării s-a concentrat pe suferințele fizice ale lui Isus: biciuirea, cununa de spini și jertfirea Lui pe cruce. Șase ore au trecut de când cuiele au fost puse la locul lor. Mulțimile L-au batjocorit, întunericul a acoperit pământul și acum, brusc, după o lungă tăcere, vine acest strigăt din adâncul sufletului Mântuitorului.

    Cuvintele sunt un citat aramaic - o nuanță a citatului din Psalmul 22 și, deși Matei și Marcu oferă o traducere în beneficiul cititorilor dintre neamuri, ei doresc în mod clar ca noi să auzim exact cuvintele pe care Isus le-a rostit. La cel mai mic declin al Lui, mintea Lui i-a șoptit instinctiv Psalmul, iar din el, Isus împrumută cuvintele prin care Își exprimă agonia, dar nu din cauza corpului, ci a sufletului Său.

    Calvin a scris: „El a purtat în suflet, chinurile teribile ale unui om condamnat și pierdut” (Institute, II: XVI, 10). Dar am îndrăzni noi, pe un astfel de teren sfințit, să cautăm mai multă claritate?

 

    Împotriva oricărei speranțe

    Există cu siguranță unele lucruri negative foarte clare. Părăsirea nu poate însemna, de exemplu, că legătura eternă dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt a fost ruptă. Dumnezeu nu putea înceta să fie trinitar.

    Acest fapt nu putea însemna nici că Tatăl a încetat să-și iubească Fiul: mai ales nu aici și nu acum, când Fiul oferea cel mai mare tribut, al evlaviei Lui de copil, pe care Tatăl l-a primit vreodată.

    Aceasta nu putea însemna nici faptul că Duhul Sfânt a încetat să-I slujească Fiului. El a coborât asupra Lui, la botezul Lui, nu numai pentru o clipă, ci să rămână în El (Ioan 1:32), iar El a fost acolo până în ultimul moment, ca Duhul cel veșnic prin intermediul căruia Fiul s-a oferit lui Dumnezeu (Evrei 9:14).

    Și, în sfârșit, cuvintele nu sunt un strigăt de disperare. Disperarea ar fi fost un păcat. Chiar și în întuneric Dumnezeu a fost, „Dumnezeul Meu” și, deși nu era nici urmă de El și cu toate că durerea a ascuns promisiunile, undeva în adâncul sufletului Său nu a rămas fără asigurarea că Dumnezeu îl deține. Ce era adevărat în cazul lui Avraam a fost încă adevărat și în cazul lui Isus: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18).

 

    Părăsit cu adevărat

    Totuși, în ciuda tuturor biruințelor, aceasta a fost o părăsire adevărată. Isus nu doar că s-a simțit părăsit. El a fost părăsit; și nu doar de discipolii Săi, ci și de Dumnezeu Însuși. Tatăl a fost acela care L-a predat în mâinile lui Iuda, ale evreilor, ale lui Pilat și în cele din urmă, ale crucii însăși.

    Și acum, când Isus a strigat, Dumnezeu și-a închis urechile. Mulțimea nu s-a oprit din batjocorire, demonii nu s-au oprit din derâderi, iar durerea nu s-a redus. În schimb, fiecare împrejurare ilustra mânia lui Dumnezeu; și nu a existat nici un glas care să contracareze aceste lucruri. De data aceasta, nu a existat nici un cuvânt venit din cer care să-I reamintească că El era Fiul lui Dumnezeu, Cel preaiubit. Nu a venit vreun porumbel la El pentru a-L asigura de prezența Duhului și de lucrarea Sa. Nu a venit vreun înger la El pentru a-L întări. Nu a fost vreun păcătos răscumpărat care să se aplece și să-I mulțumească.

 

    Purtând blestemul

    Cine a fost El? El a strigat în aramaică, dar El nu a folosit cel mai mare dintre toate cuvintele aramaice, „Ava”. Chiar și în agonia din Ghetsimani, deși El a fost înnebunit de durere și copleșit, El a fost capabil să folosească acest cuvânt (Marcu 14:36). Dar nu și aici.

    Ca Avraam și Isaac care au mers până la muntele Moria, El și Tatăl au plecat până la Golgota împreună. Dar acum „Ava” nu este acolo. Numai „El” este acolo: Dumnezeul Atotputernic, Dumnezeul sfânt. Isus este mai înaintea lui „El” nu ca Fiul Său Preaiubit, ci ca păcatul lumii. Aceasta este identitatea Lui: Personajul care stă în fața Integrității absolute.

    El nu numai că a purtat unele legături vagi ale păcătoșilor. El s-a făcut unul dintre ei, în numărul celor fărădelege. Într-adevăr, El este unul dintre ei. El este păcat (2 Corinteni 5:21), condamnat să poarte blestemul; fără să aibă vreo acoperire. Nimeni nu poate servi drept avocat Său. Nimic nu poate fi oferit ca ispășire pentru El. El trebuie să poarte tot, iar Dumnezeu nu-L va cruța, nu poate să facă asta, până răscumpărarea nu este plătită în întregime. Va fi vreodată atins acel punct? Ce se întâmplă dacă misiunea Lui eșuează?

    Suferințele sufletului Său, precum vechii preoți spuneau, au fost de fapt sufletul suferinței Lui, și în acest suflet putem vedea, dar vag. Deși strigătul a fost făcut public, acesta exprima agonia privată și intensă produsă de tensiunea dintre Fiul purtător de păcate și Tatăl Său ceresc: vârtejul păcatului a ajuns la cel mai îngrozitor moment, Dumnezeu a fost părăsit de Dumnezeu.

 

    Agonia sufletului Său

    În durerea sufletului Său, nu a existat o întrebare mai dificilă decât: „De ce?”

    Este un „de ce” al protestului: strigătul Celui nevinovat împotriva suferinței nedrepte? Ideea de bază este cu siguranță corectă. El este nevinovat. Dar El și-a trăit toată viața fiind conștient de faptul că El este purtătorul păcatelor și trebuie să moară ca preț de răscumpărare pentru mulți. A uitat El acest lucru acum?

    Sau este „de ce-ul” lipsei de înțelegere este cel corect: ca în cazul în care El nu a înțeles de ce era aici? A uitat El legământul veșnic? Poate. Mintea Lui, ca o minte umană, nu a putut să se concentreze asupra tuturor faptelor, în același timp și, pentru moment durerea, furia divină și teama pierzării veșnice (crucea fiind ultimul cuvânt al lui Dumnezeu) ocupa toate gândurile Lui.

    Sau este „de ce-ul” mirării: ca în cazul în care El trebuia să se confrunte cu o grozăvie pe     care nu a anticipat-o? El știa de la început că va muri de o moarte violentă (Marcu 2:20), iar în Ghetsimani El a privit moartea în ochi și s-a cutremurat. Dar acum, El gustă din toată amărăciunea morții, iar realitatea este infinit mai rea decât perspectiva.

    Nimic nu a intervenit vreodată între El și Tatăl, dar acum, păcatul întregii lumi a intervenit între Ei, iar El este prins în acest vârtej îngrozitor al blestemului. „Ava” era acolo, doar că El era ca Judecător al întregului pământ, care nu ar fi tolerat nimic și nu ar fi putut să-Și cruțe nici măcar Fiul (Romani 8:32).

 

    Paharul este golit

    Acum, mintea lui Isus este aproape de limitele rezistenței Sale. Noi, stând în galeria istoriei, suntem siguri de rezultat. El, care suferă în natura umană furia iadului, nu este. El stă acolo unde nimeni nu a stat și nici nu va sta vreodată, îndurând într-un loc mic din spațiu și într-un moment mic de timp, tot ceea ce păcatul merita: blestemul concentrat, fără cruțare.

    Dar apoi, dintr-o dată, s-a sfârșit. Sacrificiul este complet, cortina ruptă și intrarea în Sfânta Sfintelor a fost deschisă o dată pentru totdeauna; și acum, bucuria lui Isus se exprimă prin cuvintele altui Psalm, Psalmul 31:5. În original, acesta nu conține cuvântul „Ava”, dar Isus îl introduce: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul” (Luca 23:46).

    Nu avem niciun mijloc de a afla ce a intervenit între cele două strigăte. Știm doar că paharul este gol și blestemul epuizat, și că Tatăl acum deține în mâinile Sale, cu mândrie, Duhul Fiului Său Preaiubit.

 

 

Sursa: www.desiringgod.org

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1334
  • Export PDF: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni