Din întunecata ocnă a banalitatii, un copil stingher, ațintindu-şi privirea către un ungher al sufletului său, a zărit printre fisuri, un bulb. S-a apropiat timid de el, înspăimântat de gălăgioasa tăcere a rocilor condamnatoare. Îngenuncheat, priveşte cu jind către rădăcina însetată, lăsând sa ii curgă câte o lacrima pe obrazul său palid. Îşi deschide ochii umeziți de plâns si priveste catre tulpina ce părăsește neînțelesul crater.

Timpul i-a oferit copilului un caliciu, ce progresiv îi dăruia câte o sepală a creativității.

Nimeni nu este capabil sa determine câte petale poate oferi un boboc până nu devine floare. O floare ce aduce un singur rod, dulcele nectar al neprihănirii.